„Unii oameni își încep viața cu o aură de o strălucire desăvârșită, însă apoi aceasta își pierde culorile și pălește. (…) Odată aura ta era albă precum crinii, cu pete de galben și trandafiriu, dar cu vremea a pălit. (…) Nu ți-e dor de culorile tale dintru început? Nu vrei să te unești cu natura ta? – Cele patruzeci de legi ale iubirii, Elif Shafak
Cu aură și cu aripi îl trimite Domnul pe om în lume. Dar ce folos? Cu timpul, aura i se crapă, se scorojește și cade, bucată cu bucată, de ajunge bietul, la final de itinerar, să o predea la magazia cerului pusă toată grămadă într-o pungă de plastic. Și aripile încărcate de libertate îi sunt retezate de dreapta-strâmbă societate, de regulile stricte ce-l încorsetează și care-l țin, din scurt, pe motiv că așa e legal, moral, normal…
„Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii. Pentru că mai ușor renunți la viață când ai timp îndelungat de trăit? Pentru că la tinerețe patimile sunt mai aprinse dar și vigoarea spirituală mai neîntinată? Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecățile și dușmăniile generației mai vechi? Pentru că erau mai puțin obsedați cu acreli și răbufniri, mai puțin încărcați de anexele trecerii timpului: sluțenii, eșecuri, dezamăgiri...” – Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt
De aceea și împart, sublim, carameaua-n două…
„ – Nu-i așa, doamnă Francoise, că-i tare frumos să-i vezi pe tinerii ăștia care nu țin la viață? spunea grădinarul, vrând să o stârnească. (…) – Care nu țin la viață? Dar la ce să ții, dacă nu la viață, singurul dar pe care bunul Dumnezeu nu ni-l face de două ori. Vai Doamne! Dar într-adevăr, așa-i, ei nu țin la viață! I-am văzut în 70; nu se tem de moarte, oricât ar fi războiul de greu; sunt nebuni; nici nu mai merită să-ți bați capul, nu sunt oameni, sunt lei-paralei.” – Swan, În căutarea timpului pierdut, Marcel Proust
E dificil de construit o explicație plauzibilă pentru curajul manifestat la debut. Provine, poate, din împrejurarea că tânărul abia s-a despărțit de creatorul ce i-a înmânat pașaportul pentru viață și încă n-a uitat minunățiile ce mobilează „neantul” veșniciei. Sau poate pentru că, odată cu trecerea anilor, intervine o inevitabilă retezare a cordonului ombilical existențial și implicit o îndepărtare și o înstrăinare de Dumnezeu, în fața căruia nu-i prea mai vine omului să revină cu ingrata dare de seamă la ședința de bilanț. Și, pe deasupra, nici n-are tăria de a recunoaște că-i este o teamă cumplită de moarte. Sigur, în abstract, la modul general, discută deschis despre moarte și mai ales despre moartea celor din leatul său, dar când survin simptome și suspiciuni de boală își pierde subit stăpânirea de sine și se zbate, zăpăcit, pentru prelungirea vizei de flotant.
„Cu cât îi e viața mai netrebnică, cu atât omul ține mai mult la ea; ea este atunci un protest, o răzbunare de fiecare clipă. ” – Strălucirea și suferințele curtezanelor, Comedia umană, Honore de Balzac
Palatul Culturii din Bistrița.
„Vârsta la care totul strălucește, totul scânteiază, totul arde ca o vâlvătaie! Vârsta voiniciei bucuroase...”- Moș Goriot, Comedia umană, Honore de Balzac
E vârsta când bucuria de a trăi e întipărită pe chip; când se râde cu ochii plânși, ca într-o ploaie cu soare; când iertarea și uitarea merg de mână împreună, fără răzbunare, fără ranchiună…
La începuturi, iubirea aproapelui e reală, iar sinceritatea e debordantă în complimente și îmbrățișări , dar tot descrește pe măsură ce omul crește trupește. Și uite așa, dacă copilul zice verde-n față ce simte, dar o face simplu și fără răutate, mai târziu, în comentariile anonime la un articol de presă omul ajunge să-și verse, într-un limbaj absolut abject, ura ce dă deja în clocot.
Figurile miniaturale din Șincai (fostă Teilor) și Pietonal (str. Liviu Rebreanu).
Neîngăduitorii: ceasul și satana, postate și pe Pietonal.
Și călcarea cuvântului dat e rar întâlnită în prima parte, când mâinile tinere împreunate a aprobare și promisiunea făcută verbal sunt întocmai îndeplinite. După, însă, se practică chiar și ruperea fără rușine a protocolului de guvernare, semnat și parafat în fel și chip. De aici poate și lipsa de încredere manifestată de cadrele didactice, pe timpul grevei, cu privire la făgăduielile decidenților. Asta poate și pentru că știu ei ce știu…, corpul profesoral constituind cea mai prolifică pepinieră politică, mulți dintre ei aglomerând listele electorale și deținând frecvent calitatea de parlamentar, de primar, de consilier…
„Un copil poate oricând să-l învețe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată și cum să ceară cu insistență ceea ce-și dorește.” – Al cincilea munte, Paolo Coelho
Iar dacă cineva n-a zărit până astăzi aceste chipuri – tăcute și cu ochii pe trecători – înseamnă că n-a redus destul viteza, că n-a ridicat suficient capul din pământ și că nu a luat aminte, cum se cuvine, la amănuntele ce pot să-i facă ziua și mai frumoasă.