Așa cum înspre apus, deși îl simte tot mai aproape, iar dacă pune mâna pâlnie la ochi chiar întrezărește, la orizont, clipa în care își va lua sufletul și-l va duce spășit acasă, în veșnicia raiului, omul nu prea dă nicidecum semne că i-a fost destul, dorind nu doar mai mult, ci și aia, și cealaltă, ci și acolo, și pe dincolo…, fără a cerceta – și fără a-și trage două șuturi undeva – nenumăratele ocazii favorabile irosite ori sine die reportate, de ar merita declarate definitiv moarte, cam tot așa dă ghes în ființa omului și vremea frumoasă de toamna târzie ce îmbie tainic la încă o drumeție cu: „Hei, dacă mai vrei, ia-o din loc amu, c-apoi…”
Prin urmare, aflați fiind sub stăpânirea unui astfel de imbold, după ce ne-am recules un minut la presupusul mormânt a lui Pintea (nu comportă importanță nici dacă e doar un memorial ridicat în amintirea celui viteaz!) și care stă agățat sub culme, la ultima cotitură a drumului național ce face legătura între Baia Mare și Sighetul Marmației, în jur de ora 10 dimineața am pus la hodină mașina în parcarea publică din Pasul Gutâi (sau Pasul Gutin, ori Pasul Paltinul, cum i se mai spune) și după ce ne-am ospătat haiducește, cum se cuvine călătorilor de cale (cursă) lungă, la Hanul lui Pintea (redenumit relativ recent Hanul Țentea, aidoma celui din Pasul Șetref), am purces voinicește pe traseul, corespunzător marcat cu bandă roșie, ce duce spre Creasta Cocoșului.
Și după o primă porțiune, cu pădure vârstată de umbre paralele, alungite pe un covor gros de frunze foșnitoare, am ieșit în Poiana Boului, un luminiș larg, curat și cuprins între înălțimile Vf. Arșița (1171 m) și a Vf. Măgurii (1125 m).
Aici, în Poiana Boului, unde apar pe hartă sugestive denumiri toponimice: Masa Domnilor, Fântâna cu galbeni…, am intersectat – și apoi l-am și urmat o bună bucată de timp – Drumul Măriuții, vechiul drum imperial ce urcă din Șuior-Mogoșa (Baia Sprie) și coboară în Maramureșul propriu-zis la Budeștiul din vecinătatea Șugatagului, și din câte se pare diminutivul a fost folosit de maramureșeni pentru a o alinta pe Împărăteasa Maria Terezia a Austriei, drumul, încă temeinic pietruit, datând tocmai din timpul domniei sale.
În vârf de pantă dăm de Sărita lui Pintea (1670-1703), marele iubitor de dreptate și libertate pentru cei obidiți și care a trăit doar 33 de ani, ca și Iisus Hristos, ca și Alexandru Macedon…, așa că nu-i de loc de mirare că în Gutâi și în Lăpușul natal toate sunt a Pintii: și casa (Casa Pintii), și masa (Masa Pintii), dar și pivnița, șura, poarta, izvorul, fântâna, grota…, ale Pintii sunt toate. Și dacă luăm în considerare că primele mențiuni documentare referitoare la atacurile cetelor de haiduci conduse de Grigore Pintea datează din anul 1694 și sunt plasate în împrejurimile orașului Baia Sprie, n-ai cum să nu simți sub tălpi urmele pașilor viteazului când străbați vechiul drum istoric al Măriuții.
Un drum pe nedrept uitat, ce ne scoate și din celălalt codru traversat, de astă dată unul amestecat și care la astă vreme e și verde și uscat, în Poiana Nedeiului, desfășurată-n voia Domnului sub Gutâiul Doamnei ( 1424 m), un munte cu vădit relief ruiniform, asemeni celui întâlnit în Ceahlău, în Ciucaș, în Țibău, în Rarău…, unde stâncile au siluete și chipuri sculptate de mâna măiastră a naturii. Din acest loc, puternic luminat, lăsăm Drumul Măriuții să curgă, în continuare, cuminte, pe curbă de nivel (ce proiectanți pricepuți erau pe atunci!), către Tinovul Tăurile Chendroaiei și Tăul Morărenilor, două legendare ochiuri de apă, iar mai apoi spre biserica din Budești ce adăpostește coiful și cămașa de zale a viteazului, iar noi o luăm de-a dreptul în sus fără frica de a ne rătăci, în fundal ițindu-se deja Creasta Cocoșului, o culme puternic crenelată ce aduce și a creastă de cocoș, și a ciupercă comestibilă Sparassis Crispa, ce crește pe toate continentele. Și dacă tot a sosit sorocul să cutreierăm pieptul lui Pintea (căci pe aici i-a rămas inima) nu cred că aș greși dacă aș da acestui grup statuar de stânci ascuțite și porecla de Creasta Cocoșeilor, câtă vreme o vorbă din bătrâni ne destăinuie că prin peșterile ce sălășluiesc pe Dosul Gutâiului și-ar fi ascuns „berbințele cu galbini” acest Robin Hood al Maramureșului. Și fără îndoială, când a pornit la luptă alături de Ferenc Rakoczi II ce avea un slogan similar: „Cu Dumnezeu pentru țară și libertate” și când moartea l-a surprins pe viteaz, într-o ambuscadă, sub zidurile Cetății Baia-Mare și în vecinătatea Turnului Măcelarilor, Pintea avea câte ceva pus deoparte, căci numai atacarea, în hotarul satului Hordou (Bistrița-Năsăud), a convoiului de neguțători greci trimiși la târgul din Liov de către domnitorul Constantin Brâncoveanu, i-au adus haiducului o avere estimată, în rapoartele timpului, la fabuloasa sumă de 80000 de florini.
În ce ne privește, la Creasta Cocoșului am ajuns după două ore de mers, iar traversarea Platoului Gutâi, unde poteca șerpuiește printre lanurile joase de jnepeni, pentru a putea pune piciorul și pe Vf. Gutâiul Mare 91443 m), ne-a mai mai luat încă o jumătate de oră de mers lejer.
Odată ajunși pe Gutâiul Mare mi-am amintit de o legendă consemnată de T. Papahagi care povestește că HAIDUCUL, devenit, odată cu trecerea timpului, un erou mitic înzestrat cu puteri supranaturale (e considerat cel mai important român al secolului al XVII-lea de către istoricul O. Densușianu), ar fi zburat călare, de pe acest vârf (și se zice că încă se vede urma copitelor dinapoi a calului ridicat în două picioare), până pe Vârful Pietrii Șugatagului, iar mai apoi până pe Piatra Săpânții, „c-apoi viteaz ca acela n-o fost altu-nime…”
Priveliștile ce se deschid de aici sunt nemaipomenite. În proximitate, se conturează clar Cei trei Apostoli ai Gutâiului Mic și în partea opusă se înalță Creasta Cocoșului.
Și cum zarea e limpede, lumina ochilor străbate nestingherită distanța ce o desparte de piramida Pietrosului Rodnei și de triumviratul Țibleșului.
Iar după un binemeritat picnic de pisc, ne întoarcem pe același traseu, și cum Creasta Cocoșului e luminată acum de ultimele raze de soare, hotărâm să ne „luăm în cip”, într-un popas de-un sfert de ceas. Și dacă tot era preponderent vorba de cocoșei, în propoziția acestui moment petrecut în patria lui Pintea, ne-am aburcat și noi pe gard, mai ales că, după cum bine se știe, iloanii mici cocoși sunt porecliți.
La poalele pădurii, în Poiana cu brazi, am mai pus de o ședere, peisajul fiind deosebit față de cel găsit la sosire.
Iar după ce contemplăm câteva clipe un fag bine însorit, împletit din trunchiuri matusalemice ce sigur l-au văzut pe Viteaz, ne este dat să aflăm perspectiva roșiatică a Crestei Cocoșului și pe dată ne felicităm: dacă nu plecam la drum înspre prânz, dacă nu întârziam la ședința ad-hoc de fotografie, n-am fi avut parte de această sfântă panoramă, de seară.
Și nici de ora de aur a zilei, cu care am fost înziliți poate pentru a ne aduce aminte:
„Doară Pintea n-o muritu, numa un pic s-o hodinitu…”
