… vârfuri îngemănate, din culmea „cale de-un ceas” a Țibleșului, în data de 20 iulie, de Sf. Ilie ? De ce tocmai atunci ? Dintr-un prim motiv de natură pragmatică, căci nemarcat cum din păcate încă mai este – nu știu care sunt argumentele celor de la Salvamont – probabilitatea de a vă rătăci pe munte este minimă, Țibleșul fiind în acea zi plin de pelerini, ce urcă, spre „creștetul cu trei capete”, de pe toate potecile și dinspre toate zările pământului. Și mai e un motiv pentru care vă recomand, cu toată dragostea, să acceptați această mică jertfă spirituală: se împlinesc zece ani de când s-a înălțat monumentul și s-a dat astfel tonul la „Rugăciunea de sub geamul lui Dumnezeu”.
Țibleșul – vedere panoramică, de toamnă și de iarnă, din Pasul Șetref.
Raportat la conformația culmii principale, Țibleșul îmi pare un loc potrivit pentru carul de foc al Sf. Ilie, fiind compusă din trei locuri de luat avânt, separate de două șei liniștite, iar înainte de a lua decizia luării în altitudine – esența oricărei existențe – mă-ncumet să vă recomand și o carte: „Al cincilea munte”, de Paulo Coelho, avându-l ca protagonist tocmai pe prorocul înălțat la cer și din care o să pun pe tapet o idee înălțătoare: „Fiecare primește un nume când se naște, dar trebuie să fie în stare să boteze viața cu un cuvânt care să-i dea sens”.
Pornind de la această premisă, pur personală, trecând pe un alt palier și întemeindu-mi concluziile pe emoțiile ce mă însoțesc în orice drumeție, am prins în timp obiceiul de a da un nume și fiecărui loc pe care l-am călcat la pas (fiecare om îl înțelege în alt mod, după cum îi sunt simțirile, senzațiile pe care le culege, dar mai ales percepțiile și mai apoi părerile cristalizate, pentru eternitate), doar Țibleșului însă, din câte locuri am cercetat, n-am fost în stare să-i ofer o singură poreclă care să-l definească în tot ce înseamnă.
Troița pe care am aflat-o, pe culme, la întâia întâlnire cu Țibleșul
Pe Țibleș am fost – și nu doar o singură dată -, iar despre EL v-am povestit, căci e un munte de poveste, dar astăzi, după ce s-au decantat impresiile adunate în drumeția făcută în „zintâi” a lui iunie anul curent, țin să vă destăinui că acest munte mi s-a lipit strâns de suflet, încă de la început, așa că l-am luat cu mine la alți munți, l-am purtat cu mine peste mări și țări și ori de câte ori am simțit că povara este cu mult peste…, ori că e prea de tot, l-am scos din sânul sufletului, l-am desfășat și m-am cuminecat din curățenia și cumințenia lui, din tăriile și din tăcerile sale adânci. Știu, la o primă privire, pare ireal, pare exagerat și totuși, măcar la final, cred că o să mă-nțelegeți întrucâtva de ce m-am legat tainic de Maiestatea Sa Țibleșul.
O, munte monumental !
N-am copilărit la poalele Țibleșului, ci ale Heniului, cum mi-a fost scris în manuscris, în zapisul destinului, și prima dată (țin minte de parcă s-a întâmplat abia alaltăieri !) mi-a fost dat să-l zăresc din Dealul Târgului (cel pus de-a curmezișul pe drumul dintre Bistrița și Năsăud) într-o zi cu zare limpede precum cristalul, oferită de o generoasă toamnă târzie, izbindu-mă izolarea și, mai ales, înfățișarea de MUNTE mare și o MARE de munți mărunți, evocându-mi parcă tronul de domnie al Împăratului Solomon, înconjurat de supușii ce așteaptă spășiți, cu capetele plecate, judecata-i dreaptă, înțeleaptă.
Iar peste ani, când am cucerit (sau mai bine zis, m-a cucerit definitiv !) cetatea cu cele trei turnuri aliniate ale Țibleșului am realizat că acest munte e mai mult decât atât: culmea sa cu trei mari movile (în realitate, stinse conuri vulcanice) reprezintă scaunul de judecată, în ultimă instanță, al completului special de trei: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, motiv pentru care i-am dat imediat Țibleșului și numele de Muntele Sfintei Treimi.
„Cine va putea să se suie la muntele Domnului ? Cine se va ridica până la locul lui cel sfânt ?” – Psalmii, 24 : 3
„Eu strig cu glasul meu către Domnul, El îmi răspunde din muntele lui cel sfânt.” – Psalmii, 3 : 4
Poate că și din această perspectivă, ca semn de mulțumire pentru binecuvântări, în memoria martirilor și în cinstea tuturor „căsașilor” din împrejurimile puternic fragmentate, din inițiativa părintelui Gavrilă Hort (duhovnicul Mănăstirii Nașterea Maicii Domnului din Piatra-Fântânele – fie-i veșnică vrednicia ) și cu lăudabilul aport comun (chiar dacă nu și egal) al comunităților din Dragomirești, Groșii Țibleșului, Târlișua și Zagra, s-a ridicat în vara anului 2014 (acum zece ani !!!) cel mai încântător altar alpin din Carpați, compus dintr-o cruce înaltă, de piatră; o masă sfântă în față și o arcadă de lemn sculptat, iar în boltă are montat un clopot din aliaj de bronz frumos răsunător, de parcă te-ai teleportat la „The Peace Bell” (sau La cloche de la paix, ori La campana della pace) din Friedensglocke (Tirol) ce răsună, în fiecare zi la orele 17,00, prelung și pur ca aerul munților, semn de bună înțelegere între locuitorii din întreg ținutul Alpilor. Sigur, clopotul din Țibleș nu bate de unul singur și nici la oră fixă, dar îl auzi din mari depărtări, fiind tras de fiecare drumeț ce ajunge-n vârf și care, ca orice musafir bine-crescut, sună la soneria cerului și spune: „Doamne, îs io…”, iar dacă, cumva, în ziua ce ție sorocită să-l urci, norii stau grămadă, la taifas, peste capul muntelui, ecoul acestui clopot, rostogolit peste văi și versanți, îți va rămâne, pentru multă vreme, întipărit în auzul memoriei.
Vara e magnific, iarna e mirific.
O, munte al măririlor !
Fără Țibleș nu știu dacă am fi avut daci liberi, iar în ce privește lada de zestre și creuzetul cu voievozi al Maramureșului, format și păstrat la umbra lui, astăzi nu prea am avea cu ce ne mândri. De secole-n șir, EL a fost miezuina (linia de hotar) dintre dincolo și dincoace, culmea sa fiind și astăzi împărțită frățește: Arcerul (vârful vestic) este, în tot, al maramureșenilor, Branul (vârful estic) a fost dăruit someșenilor, iar Țibleșul (vârful din mijloc purtător de cruce) e pus pe mejdă, ca să nu fie cu supărare, ci cu acalmie și armonie.
Cu privire la numele purtat, chiar dacă se spune că e o simplă legendă modernă, nu cred că este de înlăturat, din start, ideea că termenul de Țibleș provine de la Cybele, zeița frigiană (Asia Mică), considerată Mama tuturor zeilor, preluată de greci ca Meter Oreia (Mama munților), iar mai apoi de romani ca Magna Mater (Mama noastră), fiind onorată ca Zeița Vieții – și adorată pe culmile munților, ca Zeița Naturii și Fertilității, dar și ca protectoare a peșterilor, a vegetației și a albinelor, nenumărate sărbători fiindu-i închinate pe întreg cuprinsul european, de la ritualul reînvierii, al florilor primăverii și până la banchetul roadelor pământului. Această zeiță era adesea reprezentată purtând pe cap o coroană cu forma unui zid de cetate și un pui de leu culcat la picioare, o imagine similară fiind oferită și de simbolul orașului Madrid, de Piaza Cibeles, cu ale sale fermecătoare fântâni și sculpturi de marmură, în centrul cărora tronează Zeița Mamă într-un car tras de lei, iar ca să avem o imagine de ansamblu asupra atracției și misterului răsfirat de înălțimi amintesc că și incașii aveau un zeu al muntelui (Apo), și în panteonul taoist întâlnim pe nemuritoarea Bătrâna Mamă a Munților (Lishan Laomu), și în mitologia coreeană îl găsim pe Sanshin (echivalentul japonez a lui Yamagami), tot un zeu al munților.
Și cum e clar că ori de câte ori se coboară înspre zorii istoriei, nimic nu mai poate fi absolut sigur, croșetând doar cu posibilități și presupuneri, poate e adevărat că denumirea de Țibleș provine de la numele primului proprietar atestat documentar (un anume Tebles sau Zeples) sau de la cuvântul țebeș (din maghiarul sebeș) și având înțelesul de puternic, de prăpăstios, așa cum afirma Nicolae Drăganu în Toponimie și Istorie (1928), același autor învederând și împrejurarea că în anul 1435 muntele apărea deja într-un act oficial sub titulatura de Czybleshawasa, dar în pofida acestor simple interpretări, la cât de cunoscută și de cinstită a fost Zeița Cibele n-ar fi deloc exclus ca geto-dacii, ori poate, mai târziu, romanii să fi botezat astfel tronul regal montan ce se vede de pretutindeni.
Pe de altă parte, nu trebuie omis că și din Vechiul Testament reiese adorația munților, rezumându-mă astăzi – exemplificativ – doar la afirmațiile prorocilor: „Cine ești tu munte mare…” (Zaharia, 4 : 7), sau „Să ne suim la muntele Domnului…” (Isaia, 2 : 3), ori „Domnul să te binecuvânteze, locaș al neprihănirii, munte sfânt !” (Ieremia, 23 : 13). Și apoi, chiar de-am fi în prezența unui munte cu vădită aură mistică, venerat o vreme cum astăzi nu se mai cuvine, cu atât mai de apreciat este actul de înnobilare a Țibleșului, nu de factură monarhică, ci făcut de către un monah și care a realizat, în fapt, o irevocabilă creștinare montană.
O, munte al mirărilor !
Într-adevăr, Țibleșul este muntele care se vede din toate depărtările și când spun acest lucru o fac în deplină cunoștință de cauză, căci în urmă cu mulți ani, într-o tură de vară, cu campare pe Pârâul Negru, patru dintre părtași, printre care m-am inclus – și acum mă felicit pentru asta, luând, spre seară, hotărârea de a urca din nou în munți, pentru a fotografia de pe creastă răsăritul, ivit în chip măreț de după Pietrosul Rodnei și pe care nu-l voi uita niciodată, mai ales că m-am ales și cu ceva fotografii, petrecând o noapte sub cerul liber, în sacii de dormit strecurați în tranșeele militare din Vf. Bran, mi-a fost dat să pun în traista cu nestemate și o altă amintire caldă, satele de pe Șieu, Someș, Sălăuța, Țibleș, Ilișua, Lăpuș, Iza… sclipind ca niște cuiburi mici, de licurici, de parcă ne-am cățărat pe culmea acoperișului lumii.
„Stau mut, nu deschid gura, căci tu lucrezi” Doamne – Psalmii, 39 : 9
Și mărinimia acestui munte nu se rezumă doar la priveliști panoramice de excepție, în arealul Țibleșului ființând și Rezervația complexă Arcer-Țibleș-Bran, și Codrul Secular Groșii-Țibleșului, de fapt două distincte: unul pe Valea Prelucilor și celălalt pe Izvorul Șurii, vegheate îndeaproape de Vf. Hudin și Vf. Hobunu, iar portofoliul său de flori e minunat, nemăsurat.
O, munte al martirilor !
Ori de câte urc în Țibleș simt pregnant că pătrund într-o impozantă catedrală. Mă simt mic, de nimic…, doar gândindu-mă la curajul „de a spune NU și de a rămâne TU” probat, cu un simț extraordinar al datoriei și un înalt cod al onoarei, de către luptătorii din rezistența anticomunistă ce au trăit și au murit aici, în sihăstria munților, timp de aproape opt ani și care au fost înscriși, doar de curând, în galeria glorioasă a istoriei transilvănene: Ardelean, Balea, Chindriș, Dunca, Gorzo, Ilban, Iuga, Iușco, Jurj, Hotico, Mariș, Pașca, Petrovan, Pop, Popan, Pleș, Rubele, Tivadar, Tomoioagă, Țicală, Vlad, Zubașcu… Și cum duminica viitoare sărbătorim toți sfinții, cunoscuți și neștiuți, n-am cum să nu strig Țibleșul și pe numele de Muntele Martirilor, sacralizat cu sângele și cu suferința acestor bieți sfinți mărunți și totuși „mari cât Casa Domnului”, sentiment pe care îl trăiesc intens atunci când mi se pare că tălpile bocancilor mei se suprapun peste urmele opincilor purtate, în simplitate și, deopotrivă, în serenitate de aceste reale repere morale.
Și nu uita:
Și dacă v-am stârnit dorința de a-l cunoaște, cu propriile simțuri, alăturat o să așez caracteristicile tehnice ale traseului, precum și simbolurile satelor prin care am trecut îndreptându-ne spre Țibleș, cu mențiunea că imediat după terminarea drumului asfaltat e de preferat să parcați mașina – de pildă, lângă clădirea forestieră părăsită – după care vă îndemn să virați spre stânga, iar când veți întâlni drumul ce vine de pe mâna stângă, dinspre Culmea Oușorului, vă propun să optați pentru drumul de dreapta ce duce la cabana de sub Vf. Bran.
Biserica de lemn din Zagra
Biserica de lemn din Suplai
I se spune Cabana de vânătoare de sub Vf. Bran. Nu știu cui aparține și nici ce regim are, dar dacă ați ajuns aici înseamnă că sunteți pe drumul cel bun.
„Domnul ascultă rugile celor ce vor să scape de ură, dar rămâne surd la ruga celor ce se feresc de iubire.” – Al cincilea munte, Paulo Coelho