Pe Calea Crucii Cobășelului

În condițiile în care nu ne cunoaștem, îndeajuns de bine, nici pe noi, și cu atât mai puțin nu bănuim de ce suntem în stare într-o situație limită, n-am cum să nu remarc ce doză mare de adevăr conține cunoscutul preambul „de creangă”, sens în care apelez pios la el și zic: „Nu știu alții cum sunt, dar eu” iau aminte la fiecare potrivire întâmplătoare, chiar dacă se dovedește o simplă coincidență, căutând să extrag toate semnificațiile, așa cum s-au petrecut lucrurile și în primăvara – și implicit Postul Mare – din acest an când, după ce am urmat crucea roșie a traseului dintre Tihuța și Colibița, ne-a fost parcă predestinat (fără a fi în vreun fel prestabilit) să plecăm din Valea Blaznei și să luăm urma crucii de culoarea cerului pe Culmea Cobășelului, sau a Copăcelului, cum inedit a rostit, la „prima exprimare”, nepoțica unui prieten, vechi și bun, de munte.

Și punând, cum se pun, unul după altul, pașii pe pământ (oare câți s-0r fi adunat până acum în contor?!), în mintea molcomită de aerul proaspăt de munte mi-am spus: „Nu știu alții cum fac, dar eu”, într-o încercare de reîntoarcere în timp, pentru a putea da înapoi fila primăverii timpurii, în astă vreme mă avânt spre înălțimi și cu dorul de a reîntâlni, pe acoperișul pământului, ultimele zăpezi, împinse încet, în magaziile cerului, de primele flori, albe și mov, vestitoare de miraculoasă renaștere.

Și dacă tot am purces pe calea presărată cu firimituri, dragi inimii mele, despre „ce a fost odată, ca niciodată”, chiar dacă „Nu știu alții ce simt” în situații similare, arăt că sufletul mi-a fost inundat de melancolie când am simțit parcă fierbinți urmele tălpilor micuțe ce m-au însoțit în drumeție, cu mulți ani în urmă, pe aici și care, fără veste, într-o bună zi, au devenit purtătoare de om mare, tot așa cum, nu o dată, mi-a fost dat să descopăr pădurea înfrunzită, dintr-o dată, peste noapte.

Și cum umbletul m-a călăuzit de la o cruce la cealaltă, iar gândurile, fără a se lăsa mai prejos, au zburat de la o amintire frumoasă la alta și mai frumoasă, am realizat, mai pregnant ca niciodată, că în traiul de fiecare zi, unde toate ne vin, pe tavă, pe tava clipelor curente, fragmentate și amestecate, asemeni peisajului peticit al munților în răstimpul de împrimăvărare, de la tălpile micuțe de altădată, binecuvântate cu veselie și cu o mare nevoie de mirare, eu – fără „a ști dacă și alții” – am reînvățat să nu trec indiferent pe cale și s-acord atenție lucrurilor care au importanță, care prilejuiesc bucuria de a trăi mulțumiți fără motiv.

Și deși „Nu știu alții ce cred”, eu consider că aceleași tălpi micuțe mi-au dăruit șansa de a-mi trăi viața pe înălțimi.

Căci ce lucru mare e ca cineva să crească și să-nflorească, la umbra ta !