De fapt, cu steluțe mii, aurii-argintii, de „Narcissus STELLAris”, ce nu sunt nicidecum căzătoare, ci urcătoare, înălțându-se tainic „din piatră seacă”, în înălțimile Masivului Saca, din Munții Rodnei (se zice că e altitudinea carpatină cea mai mare la care s-au cățărat) și o fac, în alb imaculat, pentru a pecetlui renașterea anuală alpină, fără a conta, în fond, câtuși de puțin, dacă au fost sădite, la începuturile lumii, de însuși Dumnezeu ori cultivate, în cadrul unui experiment – cum am auzit, la un moment dat, din gura satului – de către juristul și biologul Florian Porcius (de loc din Rodna), cu aproape o sută cincizeci de ani în urmă. Oricum, la ce câmp întins de flori imaculate aflăm aici, și dacă această ultimă versiune vehiculată ar fi cea adevărată, nu pot decât să-l admir, și mai mult, pe acest intelectual de ispravă, pentru reușita de a face un „lăcaș de real pelerinaj” dintr-un simplu versant montan, în adâncurile căruia – tot de pe la alții am auzit – s-ar afla un ghețar cuaternar.
Și cum ziua de luni a golit de oameni peisajul, de parcă aveam „rezervată rezervația”, am ajuns la domeniul lui Alb-Împărat în aproape două ore, plecând din Valea Vinului, pe drumul, în prima parte bine pietruit și pretabil la orice tip de mașină, ce urcă șerpuind de-a lungul pârâului Saca, și o face numai pe la umbră deasă, de pădurea bătrână de „molifți”, însoțiți fiind de înaripatele – și neînfricatele – ce cântă până la ultima licărire de lumină a zilei, după care își reiau trilurile de îndată ce se crapă de ziuă. În armonia acustică realizată de aceste pliscuri, ce sălășluiesc până-n piscuri, dar mai ales în acalmia matinală ce se revărsase bogat peste întreg cuprinsul muntelui, m-am simțit pur și simplu fericit că sunt acolo în acele clipe. Și vă destăinui deslușit această stare simplă de simțire din dorința de a reabilita, întrucâtva, acest fascinant itinerariu montan (dacă e făcut la ceas de mare sărbătoare, adică în plină înflorire), drumul ce duce la „steaua fără nume” ieșind la luminiș tocmai sub lan și nefiind presărat cu primejdii prăpăstioase, accidentul montan recent, rostogolit în fel și chip în spațiul public, având loc la câțiva kilometri distanță de „SACAaua cu narcise”, pe pantele repezi ale Corongișului.
Și cum în timpul mersului pe jos, nu doar că respirația se regularizează în raport de cadența imprimată pașilor, ci și mintea se aliniază cuminte în spatele unui gând pe care îl prelucrează și îl lustruiește îndelung, feeria florală mi-a dăruit și o senzație acută de zece. Nu de zece negri mititei (romanul Agathei Christie), căci în Saca, primăvara, e doar alb sub cerul albastru; nu de zece mâțe (poezia lui Tudor Arghezi), dar nu e exclus căci printre mâțișorii ce marchează începerea golului alpin au fost zărite pisici sălbatice; nu de zece membri de partid (poezia lui Păstorel Teodoreanu) sau zece creștini (poezia lui Valentin Popovici) – concepute în sens invers cântecelului fredonat în copilărie și care debuta cu: „un elefant se legăna…”, fiindcă sfințenia munților (inclusiv psalmică) e cu mult mai presus și de unii, și de ceilalți; nu de zece hotare (satul din Șuncuiuș – Bihor) sau zece prăjini (satul cu fanfară din Dagâța-Iași), fiindcă aici în Saca e un singur tot, un singur fort, făcut din flori; ci de zece ca zenit de trăire mi-a reamintit, de zecele așezat pe punctul de reluare a ciclului natural, evidențiind victoria primăverii.
Și dacă tot e vorba de supremul zece, mergând agale, în tihnă, am scos la lumină, pe rând și în gând, din traista plină de înțelepciune populară, și minutul de răbdare (ce aduce zece ani de pace), și ziua pierdută vara (ce înseamnă zece zile de stat flămând la iarnă), și prostul care aruncă o piatră în baltă (fără ca zece deștepți să o mai poată scoate), și pasarea din mână (mai bună decât iluzia de a le avea pe cele zece aflate pe gard), și tăiatul o dată (precedat de măsuratul de zece ori), și banul câștigat prin muncă (mai bun ca alții zece moșteniți), și carul cu învățătură (la care trebuie și zece care de minte), și inima unei femei (care vede mai bine ca zece bărbați), și mintea omului mărunt (prin care trec de zece ori pe zi gânduri de mărire), și cheltuiala timpului în valoare de un dolar pentru o decizie de zece cenți…, dar și pe cei zece oameni, care dacă se unesc sunt în stare să tragă o barcă peste munte. Și nu e tocmai ușor !
Dar până la costișa cu narcise, prin poienițe, am dat de alte nestemate, viu colorate.
Și se pare că și norii, călăuziți – ori atrași – de stele, vin grămadă ca să vadă de-i adevărat: nimic nu umple mai bine mirarea ca florile și iubirea.
Un nor-călător, cu alură de zmeu-paraleu, în zbor, pe covor.
Cred că cere lămuriri de la bradul bun.
Umilință: „eu sunt mic, tu fă-mă mare…”
Mi s-a pus stea în frunte ?
Și uite așa, curioși din fire, chiar și norii se rotesc, sorbind cu nesaț câmpul încărcat cu stele.
Pe aici e calea spre stele, singurele pe care le putem atinge, dar fără a le rupe.
Suntem pe tărâmul rupt din stele.
Și peste întreg cuprinsul, doar stele ce scapără-n zare.
Sub lumina a o mie și una de stele, și toate vizibile pe timp de zi.
Ochi de stele, paralele…
Și revin cu uitătura la corăbierii cerului, singurii capabili să răsfire praf de stele în ochii lumii.
Iar ca să întăresc afirmația că SACA s-a născut sub o stea norocoasă, mai produc trei dovezi depline.
Fac apoi un cerc complet cu privirea.
Către culmea Ineu-Ineuț-Roșu.
Înspre porțiunea de creastă principală: Puzdrele-Gărgălău.
Spre cumpăna de ape dominată de Vf. Rabla.
După care coborâm spre stâna, pe atunci „ganț-ghibir” (adică abia construită și nedată încă în folosință) unde, într-o zi senină și liniștită, de final de septembrie, în sălbăticia înălțimilor, rudele apropiate, la inițiativa doamnei mele (în fața căreia mă plec cu iubire și veșnică recunoștință !!!), mi-au cântat (lângă un tort și o sticlă de șampanie) „Mulți ani trăiască…” (în cea mai inedită aniversare), la împlinirea a patru decenii de dragoste de viață și de munte, dintotdeauna căutând să o fac adânc și cu smerenia proprie musafirului mulțumit.
Și dinadins, pentru a marca un alt moment special, aniversar, închei tot cu un ZECE, redând refrenul unui frumos cântec de dragoste – poate cel mai frumos – aparținând cantautorului Florin Chilian: „ZECE întâmplări ciudate și-o minune, / Te-au adus în casă, zece, / ZECE pictori se tot miră / Cât ești de frumoasă, / ZECE zile trec absurde, / Nu știu cum, nu știu pe unde, / Zece vieți de-aș sta cu tine / Tot ar fi puține.”
Căci cred, cu toată tăria, în ce spunea, cândva, un Mare Anonim: „ceea ce rămâne după noi este iubire”.