Pentru om, ca veșnic – și vajnic – călător, mi se pare normală și necesară curiozitatea care-l îndeamnă să vrea, să vadă, să descopere, să cunoască, să înțeleagă… De la această premisă pornesc și astăzi când prezint succint un traseu de toată ziua, sau altfel spus: de orice vreme și pentru orice mărime de ghete, pe care l-am îndrăgit de la prima întâlnire, pe care l-am făcut, nu o dată, chiar și de unul singur (fiind vorba de un loc sigur, aflat la îndemână) și pe care-l percep ca pe un refugiu potrivit pentru una bucată zi lungă, caniculară de vară.
Revenind la termenul de loc, locuitorii de pe firul, îndreptat spre izvoare, a Văii Someșului Mare – și implicit sâmgiorzănii- nu vând și nu cumpără pământ, ci locuri (tot pentru ele se judecă pătimaș, cu anii), nu șăd într-un punct (înțelesul principal al cuvântului loc), ci pe un loc de două (ori poate mai multe) care de mălai, pe care-l dezmiardă șurincă (fâșie îngustă) sau șirincă (cum îi zic rușii) ori moină, tabla de teren rămasă neonorată, de câțiva ani, de prolificul plug. Din această perspectivă lingvistică a someșenilor mari (fonetic doar catalanii se apropie cu al lor similar „lloc”), e limpede că aceștia nu dețin delnițe, ci sunt „propritari” de locuri, adică de un „locus” (în limba latină) de casă, situat în vatra satului și restul, mai mari sau mai mărunte, pe dealuri împrăștiate.
Din capul locului, adică din locul în care drumul o apucă drept la deal (nu-i însă cine știe ce și nici nu știu cât de înalt), de după Hotelul Hebe din Sângeorz-Băi, și până-n capătul locului unde, pe malul râului Cormaia, ne întâmpină surâzător Conacul Sanct Gurgh, cale de cel mult două ceasuri de mers pe jos, avem parte de o pace pură, de început – sau de sfârșit – de lume. Impactul este major asemeni senzației resimțită la trecerea bruscă, după o scurtă cotitură, dintr-o stradă aglomerată și divers poluată fonic pe o ulicioară singuratică, pietruită și la umbră pitită, de-ți stă mintea-n loc, încremenită și tihnită de adânca-i tăcere, dar și uluită, căci nu poate pricepe și nu poate cuprinde atâta acalmie, de-ți auzi parcă gândurile gâlgâind și gângurind. Iar cu privire la drumeție mă-ncumet să dau și-un sfat: e de preferat să facem drumul, la dus, dimineața devreme, și calea de întoarcere, seara târziu, pe răcoare, iar peste zi să ne adăpostim într-o poiană ori pe malul unei ape curgătoare.
Drumul de la Hotelul Hebe din Sângeorz Băi la Pensiunea Sanct Gurgh din Cormaia e încărcat de înțelesuri, căci te conduce de la paradisul părăginit la colțul de rai în care merită să stai.
Până-ntr-un loc, prin fața ochilor, se deschid vederi largi, panoramice, traseul curgând cuminte, fără opinteli, pe culme și pe curba de nivel, fiecare anotimp făcând loc la alte și alte imagini, dar dăruind constant privirii un prinos de reală încântare. E îndeobște cunoscut că nu poți simți, cu adevărat, sufletul unui loc dacă nu l-ai cercetat repetat, în împrejurări diferite și nici n-ai deprins bunul obicei, ca din loc în loc, în punctele de belvedere, să iei loc și să admiri agale, în zare, nu cu ridicata, ci cu de-amănuntul.
La loc de cinste (ca situare, nu și la îngrijire) am așezat în amintire o casă-n câmp ce mi s-a înlănțuit de inimă și pe care am fotografiat-o îndelung și din toate unghiurile, pe parcursul unui an întreg.
Îmi place să cred că nenumărate clase de elevi, de prin împrejurimi, acum când școlile sunt toate dotate cu microbuze pentru a facilita deplasarea între localități, au luat-o de pe loc și au purces, la pas și la un loc, la ceas „de școala altfel” sau „de școala verde” ori în timpul vacanțelor școlare, pe acest traseu ce implică doar o preumblare ușoară, dar care oferă, în schimb, priveliști generoase spre munți și ocazii speciale de predare a unor lecții de geografie, de biologie…, și de punere în practică a cunoștințelor teoretice dobândite în sălile de curs.
Ridicată-n răscruce, se mai ivește o casă învelită într-o crustă groasă de liniște.
La prima căutătură pare un loc comun și totuși cât farmec are, câtă feerie…
E una și aceeași casă, dar odată cu schimbarea fondului, a conturului pare un cu totul alt loc.
Și a sosit timpul să fac loc și unor vederi surprinse de sus, cu satul Cormaia.
Una din neputințele zilelor noastre e să ne punem în locul celuilalt. Lăsând invidia, poate inerentă, la o parte, vă propun să facem un exercițiu de imaginație și să ne închipuim că răsăriturile – și apusurile de soare – le culegem din acest minunat loc.
Așadar, luați loc în lojă și dedați-vă la necuvinte, la contemplare.
Prin partea locului e plin de priveliști pitorești.
Și cum parcă nu-i destul pun câteva imagini ce pun în valoare sfânta simplitate de vară: un punct de belvedere din care să ne uităm în zare; o fâneață cu parfum de flori de câmp în care să ne însorim, în timp ce priveghem la norii ce-și cară încet carele albe pe cer; o potecă de lut în care să reînvățăm a umbla desculți, fără a uita să plimbăm tălpile și printr-un strat de rouă, și pe un pat de pietre ude, în matca râului de munte; un rotocol de umbră deasă în care să încropim un picnic, să adăstăm într-un somn dulce de prânz ori să ne cufundăm într-o lectură ușoară, de vară…
Și dacă doamna-toamna ne aduce cumva pe dealul dintre Cormaia și Sângeorz, spectacolul de culori ne va răsplăti îndeajuns pentru efortul făcut.
Dar și priveliștile muiate-n var ne lasă adesea fără glas.
Și nici griurile, cafeniurile …, de primăvară timpurie, nu-s de lepădat.
Iar în magica perioadă a reînvierii e musai să ne poruncim : „Pe loc repaus !” sau, după caz, „La loc comanda !”, pentru a ne îndestula cu frumusețe naturală.
Și când văd poienița de „vis-a-vis” parcă-mi vine a spune că cer, și cei din cer, să-și petreacă, din când în când, concediul pe pământ.
