Dacă pentru tata, cea mai importantă zi din iarnă era aceea în care tăia porcul, iar pentru bunicul „boboteaza”, când venea popa cu crucea, eu am adorat întotdeauna Crăciunul cel luminat și de fiecare dată cu regret am constatat că parcă prea repede totul s-a terminat.
Față de alți ani nu am avut prea mulți colindători: doar vecinii de peste drum, dintre care cei doi mai măricei au cântat iar cel mititel, plin de el, a spus în încheiere: „Și amu să ne dați bomboane și bănuți!”, o mamă cu doi copilași, ce insistau să țină separat banii primiți, și un tânăr singur ce a intonat „Trei păstori se întâlniră… Haideți fraților să mergem…”. I-am spus că nu i-am văzut pe ceilalți doi, dar îl cred pe cuvânt, așa că-i dau bani pentru toți trei. A râs cu poftă, după care și-a cerut scuze că e cam obosit și nu a fost într-o formă prea bună.
De curând am văzut și o filmare veche cu fiica unor prieteni dragi în rol principal. Era pentru întâia dată când venea la ei în casă moșul și la final când i-a oferit și ea ceva lui iar el a spus mulțumesc, fetița i-a zis cu dezinvoltură: „Să crești mare și frumos!”, cum obișnuiau să-i spună și ei rudele și cunoscuții.
Revenind la cărți, asemeni magiei de Crăciun, nu o dată se-ntâmplă să intru sub vraja unei lecturi, să nu mă mai pot desprinde de câte un roman până la final, ori chiar să-mi pară rău că s-a sfârșit.
„Pacientul englez” (Michael Ondaatje, 1992) și „Pacienta tăcută” (Alex Michaelides, 2019) sunt două romane remarcabile, scrise relativ recent de doi Michael: unul sri-lankez și altul cipriot, amândoi trăind astăzi pe continentul nord-american (Canada și respectiv SUA), ce te impresionează încă de la început și pe care cu greu le poți lăsa din mână.
Având narațiuni sofisticate și aparent haotice, ce se derulează în paralel pe două planuri temporale (trecut și prezent), ambele cărți sunt încărcate de emoții într-un amestec de suspans, intrigă și tragedie.
„Pacientul englez” este un roman romantic, inspirat din realitate, ce merită din plin citit chiar dacă ecranizarea realizată în anul 1996 este arhicunoscută, culegând peste 40 de distincții, dintre care 9 premii Oscar. Țin să spun că la finalul lecturii am oscilat îndelung în preferințe între filmul ce pune în prim plan drama contelui Laszlo Almasy și al Katherinei Clifton, și cartea ce pune accentul pe povestea palpitantă de viață dintre asistenta Hana și genistul indian Kip.
„Pacienta tăcută” nu este un simplu thriller psihologic, precum pare, ci cu totul altceva, mult mai sofisticat, chiar dacă în principal se investighează nu o crimă, ci mintea unui criminal. Cu repetate răsturnări de situații și un final uluitor, dificil de anticipat, cartea descrie detaliat refuzul ei de a vorbi despre crimă, chiar și după condamnare, și obsesia lui de a descoperi motivul din spatele unui asemenea act.
Din cele două cărți am ales câteva firimituri din marile iubiri:
Pacientul englez, Michael Ondaatje:
„Jumătate din vreme, nu pot să trăiesc fără se te ating. În restul timpului, simt că nu contează dacă te mai văd sau nu vreodată. Nu este vorba de moralitate, ci despre cât poți duce… -Nu ne vom mai iubi niciodată. Nu ne mai putem întâlni niciodată. Niciodată. Orice s-ar întâmpla… Acum nici un sărut. Doar o îmbrățișare. Se desprinde de ea și se îndepărtează, apoi se întoarce. E încă acolo. Vine înapoi, se oprește la câțiva metri de ea, cu un deget ridicat să sublinieze ce are de spus: – Vreau doar să știi. Încă nu mi-e dor de tine… -O să-ți fie spune ea… Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, parte din spiritul nostru devine un istoric, un pedant, imaginându-și o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător pe lângă destinul lui. Dar toate părțile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toții atomii trebuie să tresară într-o singură direcție pentru a se ivi dorința.”
Pacienta tăcută, Alex Michaelides:
„Nu-mi amintesc exact cum am făcut cunoștință, dar îmi amintesc prima clipă în care am văzut-o… A fost ca o descărcare electrică. Îmi amintesc părul ei negru, lung, ochii ei pătrunzători, gura- era frumoasă, rafinată. Un înger… a fost o potrivire plănuită în ceruri… Eram mistuit de dorință, foamea de ea era permanentă și aprigă. Trebuia s-o ating tot timpul, trebuia să fiu tot mai aproape de ea… A fost invitația mea la viață, pe care am înșfăcat-o cu amândouă mâinile… Dumnezeu nu mă părăsise în copilărie… El o ținuse ascunsă în mâneca sa, așteptând s-o scoată la lumină ca un magician iscusit… Era iubirea vieții mele- era viața mea- și nu eram pregătit să renunț la ea.”