Discutam deunăzi cu un prieten bun și vechi, procuror de profesie și fost coleg de facultate, despre utilitatea unui anume gen de lectură în perioada pregătitoare a carierei de magistrat și despre importanța dezvoltării simțului logic și a imaginației celor care vor căuta fără contenire să afle ADEVĂRUL, ascuns adesea după un zid de vorbe și fapte.
În acest sens, romanele polițiste scrise de Agatha Christie și Arthur Conan Doyle, deși par banale la o primă privire, sunt cărți de căpătâi pentru oricine vrea să îmbrățișeze profesia de procuror, căci celebrele de acum personaje Hercule Poirot și respectiv Sherlock Holmes sunt repere de bază și standarde de excelență, pentru activitatea de dezlegare a enigmelor infracționale.
Pentru identificarea autorului unei fărădelegi este esențială studierea în detaliu a mediului criminal și culegerea cu minuțiozitate a probelor și indiciilor, eliminarea succesivă a suspecților și a pistelor false, iar în final așezarea cu atenție a pieselor pe tabla cercetării penale, ca într-un joc complicat de puzzle.
Plecând de la această premisă de fapt se poate concluziona cu ușurință că stăpânirea normelor de drept este absolut necesară, dar nu și suficientă, pentru a opera cu măiestrie în câmpul infracțional, ce necesită inspirație, ingeniozitate și înțelepciune. Țăranul român are o vorbă: „Dacă știi de unde trebuie apucat un lucru, e ca și cum l-ai făcut pe jumate”. În caz contrar, un anchetator debutant, ce nu a dobândit încă fler și experiență, va bâjbâi prin hățișul infracțional, în pofida elanului și entuziasmului specific tinereții.
Pentru profesia de judecător, relevant este romanul „Frații Karamazov”, ultima carte scrisă de Fiodor Dostoievski, ce subliniază posibilitatea comiterii unei erori judiciare, cât timp adevărul judiciar are un evident caracter relativ, fiind doar o reflectare aproximativă, limitată, a realității. Din cuprinsul cărții rezultă că un judecător nu lucrează de fiecare dată cu certitudini, fiind nevoit să apeleze și la prezumții, iar duelul judiciar dintre acuzator și apărător poate conduce pe cel care are datoria de a împărți dreptatea pe o nesigură culme de convingere, în care cumpăna se poate apleca într-o parte sau în alta. Cu toate acestea, chiar dacă starea de fapt nu poate fi pe deplin elucidată, judecătorul are obligația de a se pronunța în cauză, cântărind cu atenție argumentele și extrăgând din conglomeratul de material probator administrat acele elemente care predomină, se armonizează cu legea și par să corespundă cât mai mult cu ceea ce s-a întâmplat în realitate. Ca magistrat, încerci însă o mare frustrare când n-ai cum să dai câștig de cauză cuiva care are dreptate pe fond, fie pentru că legea nu este de partea sa, fie pentru că nu a putut susține cu dovezi solicitările sau apărările formulate.
Nu lipsite de interes pentru absolvenții de drept sunt și „Crimă și Pedeapsă”, creația lui Fiodor Dostoievski și „Therese Raquin”, roman semnat de Emile Zola, ambele cărți prezentând într-un mod strălucit procesul psihologic post-infracțional. Surprinzător, în clipa comiterii infracțiunii, autorul își simte justificată decizia de a o săvârși și acționează ca atare, dar ulterior, resorturile puse în mișcare de remușcări sunt de natură să-i releve reprobabila realitate, căutând mântuirea, fie prin mărturisirea urmată de o senină ispășire a pedepsei, fie prin renunțarea la o viață de coșmar lăuntric.
Lista cărților de drept este una exemplificativă, iar fragmentul preluat din „Crimă și pedeapsă” vizează un cu totul alt aspect: puterea de premoniție a unor scriitori ce zăresc parcă firimituri din ce urmează a se întâmpla în viitor. În cazul dat, Fiodor Dostoievski, descrie parcă în delirul personajului principal (așezat în finalul cărții publicate în 1866) câteva crâmpeie din pandemia ce s-a întins pe întreg globul pământesc în anul 2020:
„El zăcu în spital tot sfârșitul postului și Săptămâna Luminată. Însănătoșindu-se, își aminti visele din perioada delirului și a febrei. I se năzărise în perioada bolii că toată lumea e condamnată să fie victima unei molime îngrozitoare, nemaiauzite și nemaivăzute, care venea în Europa din adâncurile Asiei… Sate întregi, orașe întregi și chiar popoare erau contaminate și parcă înnebuniseră. Toți erau neliniștiți și nu se mai înțelegeau, fiecare credea că doar el este deținătorul adevărului și se chinuia când îi privea pe ceilalți; se bătea cu pumnul în piept, plângea și își frângea mâinile. Nu știau cine să judece pe cine, nu puteau cădea de acord ce să fie considerat bine și ce rău… În orașe, toată ziua se dădea alarma: erau chemați toți, dar cine și de ce chema, habar nu aveau, dar toți erau neliniștiți… Își părăsiră meseriile… Totul pierea. Molima creștea și avansa…”
Sunt impresionante aceste prevestiri demne de Nostradamus, aceste presimțiri, fără un motiv rațional, a unui fapt viitor și care, uneori, se realizează prin mijlocirea viselor. La fel de incredibile sunt machetele de mașini zburătoare și de război realizate după schițele lui Leonardo da Vinci și expuse la Muzeul Național de Știință și Tehnică din Milano, așa cum și Jules Verne a fost un veritabil vizionar, multe din descrierile sale inginerești devenind peste timp uimitoare invenții.