Se spune că ne naștem apă (la naștere, trei pătrimi din corpul uman conține atomi de hidrogen și oxigen), rămânem o viață întreagă apă (chiar și la maturitate peste jumătate din corpul uman este compus din aceeași atomi) și … murim pământ.
Dar câte forme îmbracă banala apă, câte frumuseţi întruchipează, câte întrebuinţări i se atribuie şi în câte lucruri create de om este aşezată. Este elementul esenţial al vieţii noastre, dar obişnuiţi fiind să o bem zilnic, să ne gătim cu ea hrana şi să ne spălăm trupul, uităm cât de importantă este, așa că necontenit o „necinstim” prin faptele noastre nesăbuite.
Uneori însă, apa se răzbună, rapid și radical, căci forța distructibilă dezvoltată de o rupere de nori, de o alunecare de teren ori de o avalanşă, mătură totul în cale, în doar câteva clipe, cum la fel de grandios și înspăimântător este și spectacolul etalat de gheţurile zăgăzuite o vreme şi care sunt apoi subit slobozite în matca râului, cuprins parcă de durerile facerii.
Și totuși, ce minunaţi sunt jucăușii fulgi ce coboară din cer și ce impresionant e câmpul nesfârşit şi neînceput, de omăt, ce scânteiază-n soare, țurţurii crescuţi la streşini, coloanele împletite ale cascadelor îngheţate, cabanele de munte troienite în miez de iarnă. Ce fermecător e arcul multicolor al curcubeului, ce limpezi sunt ochiurile de apă aciuate în coveţile de piatră şi pârâiaşele ce răsar din enigmatice izbucuri, se prăvălesc în repezișuri și se rotesc în bulboane.
Întregul relief de la suprafața pământului, cu văile şi versanţii săi, este creat şi reconfigurat fără încetare, de neostenita apă. Ce creator răbdător e însă picurul (picătura) de apă, ce sculptează meticulos, de-a lungul mileniilor, în măruntaiele muntelui. Câte capodopere șlefuite fără contenire ori lucrate cu migală în filigran stau încă ascunse în buzunarele telurice și poate nu vor fi dezvăluite niciodată lacomului nostru ochi.
De curând, am coborât din nou în pântecul pământului pentru un binefăcător „exercițiu de umilință”, executat târâș, în coate și genunchi ori strecurându-ne prin crăpăturile peșterii ce sălășluiește în capătul din sus al Gersei: „Izvorul Tăușoarelor”, un fel de „Mecca” al speologilor de pretutindeni timp de aproape douăzeci de ani, un adevărat labirint suprapus, compus din aproape 20000 de metri de strâmte coridoare, ce se adună în răscruci de unde cărăruile săpate de apă în trupul de piatră, fie se despart, fie urcă sau coboară la alte etaje.
Împărăția întunecată a muntelui te impresionează încă de la început, căci imediat după intrare, pierzi iute în altitudine, calea de coborâre semănând cu un imens grohotiș a cărui verticalitate este barată de blocuri de bolovani, aflați într-un aparent echilibru precar ori întreruptă de hornuri și prăpăstii, prevăzute astăzi cu o suită de scări și punți prin grija și îndelungul efort depus de „părintele peșterii”.
Spre deosebire de o simplă drumeție de munte, ce implică un urcuș spre culme urmat de o coborâre, incursiunea într-un asemenea subteran presupune o coborâre după priveliști și povești de neuitat, urmată de o urcare spre lumină.
Dacă sub sfântul soare, scoarța se schimbă semnificativ și după doar două decenii poți întâmpina dificultăți în recunoașterea unui loc, într-o cavitate carstică timpul parcă stă în loc și toate câte sunt se măsoară în secole și milenii, vii mărturii fiind podoabele de peșteră și pereții înalți ai galeriilor, ce poartă la vedere urmele trecerii erelor. În contrast cu statornicia stâncii, efemeritatea „eului” este evidentă, iar exersarea smereniei prin pipăirea pietrelor multimilenare cu tălpile și palmele tale de biet pământean te reașează pe scăunelul umil ce ți se cuvine. N-ai cum acolo, înăuntrul pământului, să nu realizezi că ești doar un umil vierme alb cu piciorușe (cum sunt cei zăriți în sala cu mirabilit), mereu în pericol de a fi călcat de bocancul sorții ori de a fi înhățat de prădătorul poreclit ghinion.
Năvalnica și neobosita apă ce transformă un simplu sâmbure de calcar într-un palat de cleștar.
În copilărie ne plăcea să epatăm, operând în calcule legate de spațiu și timp cu milioane, bilioane și trilioane. În peșteră, pentru zămislirea și nutrirea unei coloane de stalactită ori stalagmită, a unei flori de gips sau a unei scurgeri de calcit, înnobilată cu o mulțime de minerale, e nevoie într-adevăr de astfel de numărători a picăturilor cu „lapte de piatră”.
Doar acolo, în adâncuri, întunericul atinge cota absolutului. Trei minute de reculegere în neagra beznă echivalează cu trei ore obișnuite de meditație. Cum în drumurile noastre de zi cu zi, trecem fără să știm, grăbiți și îngândurați, pe lângă semeni și situații cu valențe de mari fericiri, și în peșteră zărim doar cât ne permite licărul de lumină oferit de lampa frontală, lăsând deoparte și pe mai departe mari mistere.
Într-o duminică din „perioada de prohibiție” am ascultat pe balcon slujba transmisă în direct de o biserică din București, fundalul sonor al rugăciunilor și cântărilor religioase fiind asigurat de ciripitul păsărelelor din grădina casei mele și foșnetul de frunze stârnit de fiecare adiere de vânt, de parcă întreaga creație a lui Dumnezeu ținea morțiș să participe la momentul solemn. La fel de emoționant a fost „Te Deum-ul” săvârșit pe creștetul cărunt al muntelui și parastasul ținut în „dedesubtul de dincolo”.
Când am revenit la suprafață, osteniți și cu salopeta murdară, am avut impresia că în lipsa noastră cerul a devenit mai albastru, și codrul mai verde, ca și atunci când ieșim la liman după o nenorocire și trăim o vreme din plin bucuria de a trăi, până dăm iarăși uitării miracolul vieții și durata lui limitată, preschimbându-ne parcă într-un lemn tot mai uscat și mai neînsuflețit.
