Nu este pământean fără de prihană și totuși, suntem tentați să ridicăm din prima piatra condamnării sumare, uitând că o judecată dreaptă, realizată în „cunoștință de cauză” nu poate fi întemeiată pe presupuneri, aparențe și suspiciuni, adesea rupte din context, ci necesită elucidarea deplină și cu bună-credință a circumstanțelor concrete în care au fost comise „făptuirile și glăsuirile” de care este acuzat cineva.
Pe de altă parte, nu este de ici de colo să ridici, cărămidă cu cărămidă și din aproape în aproape, o țară nouă, fără a avea la dispoziție un proiect de construcție, întocmit în prealabil și în cele mai mici detalii. Indiscutabil, orice început de drum este dificil și ezitant. Când ești însă „Întâiul și Înaltul”, precum Moise altădată, e și mai complicat. Prin urmare, când examinăm o făclie trebuie să luăm aminte la rotocolul de lumină revărsat asupra neamului său, nu la infimele unghere rămase întunecate, iar când evaluăm o călăuză să avem în vedere destinația și direcția spre care a îndreptat un popor, nu inerentele erori comise din dorința ocrotirii națiunii nou-născute.
În vâltoarea vremurilor interbelice a existat un principal pol de stabilitate în persoana primului patriarh: Ilie(Elie)-Miron Cristea, născut la data de 18 iulie 1868 în localitatea Toplița (Harghita), într-o familie de țărani români: Gheorghe și Domnița Cristea, tatăl fiind ortodox, iar mama greco-catolică. A studiat la Institutul Teologic din Sibiu și a urmat Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Budapesta, teza de doctorat vizând creația poetului Mihai Eminescu. Ulterior, după o perioadă de intensă pregătire teologică și jurnalistică petrecută la Sibiu, Miron Cristea a fost ales Episcop al Caransebeșului (21.11.1909), Mitropolit Primat al Bisericii Ortodoxe Române (18.12.1919) și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (04.02.1925).
Anterior anului 1918, Miron Cristea s-a remarcat printr-o prolifică activitate publicistică și o neobosită luptă dusă pe tărâmul emancipării culturale a românilor transilvăneni, inclusiv în cadrul Asociației pentru Cultură și Literatură a Poporului Român din Transilvania (ASTRA), devenind în anul 1905 președinte al Despărțământului Sibiu. A participat activ la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, fiind desemnat în delegația care a dus actul de unire la București, alături de Iuliu Hossu (născut la Milașul Bistriței), Alexandru Vaida Voevod ( ce a studiat la Gimnaziul din Bistrița) și Vasile Goldiș.
Miron Cristea a fost ctitorul Palatului Patriarhal și al Reședinței Patriarhale din București, precum și al Schitului de lemn din Toplița, încorporat astăzi într-un îngrijit complex monahal. Totodată, în răstimpul păstoririi sale a fost integral renovată Catedrala Patriarhală și a fost lansată pentru întâia dată inițiativa edificării unei Catedrale a Mântuirii Neamului.
De asemenea, în clipele de mare cumpănă pentru țară, Miron Cristea nu a ezitat să-și asume roluri dificile, de natură politică, având calitatea de regent, în cursul crizei dinastice și a perioadei de minorat a regelui Mihai I (20.07. 1927 – 08.06.1930) și de prim-ministru al României, în timpul dictaturii carliste (01.02.1938 – 06.03.1939).
Primul Patriarh al României a trecut la cele veșnice în data de 06.03.1939, fiind înmormântat în Catedrala Patriarhală.
E binecunoscut faptul că anii de acasă și anii de școală sunt decisivi în formarea și dezvoltarea personalității unui om. Miron Cristea a părăsit Toplița natală la vârsta de 11 ani pentru a studia la Gimnaziul Evanghelic din Bistrița (1879-1883) și la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud (1883-1887), unde în anul 1886 a fost ales președinte al Societății Culturale Virtus Romana Rediviva, pe care în anul 1883 o prezida George Coșbuc. Cu siguranță, cei opt ani petrecuți la Bistrița și Năsăud au însemnat pentru liceanul Ilie (Elie) un creuzet intelectual, în care i-au crescut aripi de cutezanță pentru a se înălța ocrotitor deasupra unui norod considerat secole-n șir fără noroc.
Fie-i țărâna ușoară, iar amintirea trecerii lui prin Ținutul BiNe-lui să dăinuie mult timp de acum încolo!