„Muntele vrăjit” de Thomas Mann n-are nevoie de prezentare, nici măcar succintă, motiv pentru care am și ales doar să adun și să repun în lumină câteva considerații deosebite ale autorului referitoare la timp:
„În sufletul lui Hans Castorp, reîmprospătarea inițială a ideii de timp trecuse de mult; de pe acum, zilele începuseră să zboare în liniște și cu discreție, deși fiecare dintre ele se desfășura într-o așteptare mereu reînnoită și se umplea cu noi trăiri… Da, timpul este un lucru extrem de enigmatic și e foarte greu să-i explici esența!..
… I se părea, trebuie spus, că cele șapte săptămâni nu fuseseră decât șapte zile. Sau, dimpotrivă, avea iluzia că trăise în acest loc de mult mai multă vreme decât în realitate? … Și prima și a doua impresie erau adevărate: vremea petrecută aici, când și-o reamintea, i se părea în același timp și de-o mare scurtime, dar și de-o mare lungime, deopotrivă de nefirești. Și totuși un singur aspect al acestui interval de timp îi scăpa – adică durata reală, admițând că timpul ar fi un lucru natural și că ar fi posibil să i se aplice noțiunea de realitate…
… În realitate, timpul nu are despărțituri, la începutul unei luni sau al unui nou an nu există nici tunete, nici furtuni, nici sunete de trâmbițe, ba, chiar și în zorii unui secol numai oamenii sunt cei care trag cu pușca și sună din clopote…
… Hans Castorp nu se sinchisea deloc de această rânduială prin care omul cârmuiește timpul, îi controlează curgerea, apoi îi desparte, îi calculează și-i denumește unitățile… Observa calendarul, succesiunea zilelor și reîntoarcerea lor aparentă. Dar măsurarea și socotirea timpului era treaba celor cu termene scurte sau a începătorilor, cei vechi ignorau orice fel de calcul, mulțumindu-se cu eternitatea imperceptibilă…
… – N-ați observat niciodată că atunci când un rus zice „patru ore” nu înseamnă mai mult decât atunci când unul dintre ai noștri spune „o oră”? Nepăsarea acestor oameni față de timp este în legătură directă cu sălbatica imensitate a spațiului țării lor. Unde este mult Spațiu, acolo este și mult Timp – și doar despre ei se spune că sunt poporul care are timp și poate să aștepte. Noi, ceilalți, europenii, nu avem această posibilitate. Noi dispunem de tot atât de puțin timp, pe cât de puțin spațiu are nobilul nostru continent decupat cu atâta eleganță, astfel că suntem constrânși să ne gospodărim cu precizie și timpul, și spațiul, și să ne gândim numai la ceea ce este util. Luați ca simbol marile noastre orașe, aceste centre și focare ale civilizației, aceste cuptoare incandescente ale cugetării. În măsura în care prețul pământului crește, timpul, la rândul său, devine și el din ce în ce mai prețios…
… Dar mai înainte fusese Crăciunul, adică cele două zile de sărbătoare. Hans Castorp le văzuse apropiindu-se în timp ce se întreba cum se vor desfășura, și care, apoi, răsăriseră și apuseseră ca toate zilele obișnuite, cu o dimineață, o amiază și o seară, și cu o vreme potrivită, deloc deosebită de altele de felul lor: pe dinafară se deosebiseră oarecum de celelalte, și în răstimpul hărăzit lor puseseră stăpânire pe mintea și inima oamenilor, iar pe urmă se prefăcuseră într-un trecut apropiat și apoi din ce în ce mai depărtat, lăsând totuși amintiri despre niște zile oarecum diferite de celelalte…
… – Mă gândesc la borcanele de conserve pe care menajera noastră de la Hamburg le păstrează în cămară, înșiruite pe rafturi, niște borcane ermetic închise. Stau acolo aliniate, luni și ani, iar când se deschide vreunul, după cum o cere nevoia, conținutul este pe deplin proaspăt și intact; lunile, anii nu i-au putut face nimic, iar conținutul poate fi consumat așa cum se află. Dar ceea ce este magic în chestiunea aceasta este că respectiva conservă s-a sustras timpului; a fost ermetic izolată, timpul a trecut pe lângă ea – ea n-a avut timp, a stat în afara lui, pe raft.”
Cum nouă, pământenilor, ne-au fost dăruite doar dimensiuni finite și limitate, neavând posibilitatea de a ne extrage din roata timpului, ce se rostogolește neîndurător, neîncetat, nu ne rămâne decât să încercăm încetinirea învârtirii ei, punând între spițe momente minunate, îmbrăcate în staniol, încărcate de tihnă, petrecute departe de „lumea dezlănțuită” și aflate la îndemâna oricărui om: un ceai (sau o cafea) îndelung povestită cu persoana iubită, un „popas de răgaz” în natură sau în literatură…
Personal, visez cu ochii larg deschiși, ca undeva-cândva, să petrec în munți o iarnă-ntreagă, numai cu doamna mea dragă, într-o cabană mică de lemn, aflată într-o poiană retrasă la limita golului alpin și în care să nu troneze televizorul și telefonul, ci un șemineu, un câine, o căruță de cărți, o cămară de provizii și o terasă cu balansoare și pături cadrilate. Cu siguranță că-n cele patru luni s-ar condensa facil vreo patru ani.
Deocamdată… planuri și promisiuni de înfăptuire. Paradoxal, dacă repetat și detaliat te gândești la ele, într-o anume măsură e ca și cum le-ai fi trăit in realitate, cu pasiune.