În negură sunt tainele existențiale. Nu știm exact cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm, cum a fost dinainte … de devenire, și nici ce va fi dincolo… de dedesubt.
Prin pâcla puținei noastre credințe nici Dumnezeu nu ni s-a arătat limpede, deși l-am căutat neîncetat, în lemn, în piatră, în conștiință și în fiecare ființă. Doar răsufletul i l-am auzit arareori, de aproape, pe culmile clipelor de cumpănă.
Nu zărim mai nimic dincolo de cortina clipei. N-avem garanția anului care vine și nici siguranța zilei de mâine. Dar ne ducem fără încetare înainte mânați de dorințe și speranțe.
Habar n-avem cum e cu dualitatea trup-suflet și cum se pot desprinde în „pragul marii treceri”. Inima ne-o auzim, dar nu o cunoaștem și nu știm cum funcționează, iar când vine vorba de spirit nebulozitatea e aproape absolută, chiar și pentru cei care coboară zilnic în mina meditației.
Bătrânii spun că putem cunoaște omul de lângă noi numai după ce mâncăm cu el un sac de sare. Paradoxal este că nici pe noi nu ne prea cunoaștem. Nu știm ce zace latent în noi, de ce suntem în stare la „ceas de înserare” și cât de reprobabil putem reacționa la anumiți stimuli.
Și peste pretinsul bagaj de informații se lasă vălul uitării. Indiferent dacă ne urcăm în pomul cunoașterii și culegem roadele una câte una (pe măsura cărților citite), ori dacă le culegem de pe jos (aflând una-alta, de la unul-altul), traista memoriei sau desaga, în cazul celor merituoși, e fără îndoială găurită. Se scurge din ea, fără o regulă anume, dar tot rămânem cu câte ceva. Sunt oameni care aleg să nu pună nimic și să umble fluierând, cu straița-n băț, fluturând în vânt.
Prin cenușiul cotidian, prinși în vâltoarea vieții, trăim cu impresia că lucrurile pe care le deținem sunt de mare preț. Contrar aparențelor, când privim pe hubloul avionului, petecuțul nostru de pământ, strașnic îngrădit și păzit, e umil și mărunt în limite. Din înaltul văzduhului nici nu se vede, cu atât mai puțin furnicuțele de noi, cu pretenții de genii sau eroi.
Nici canalul cu gânduri nu-l putem regulariza. Unii reușesc să se ridice deasupra lui și să lase fluxul ideatic să curgă prin zările lăuntrice, ca ceața ce se strecoară printre brazi, fără a culege vreunul. Alții, dimpotrivă, aleg un gând pe care îl șlefuiesc sau îl împodobesc, pentru a-l pune în valoare ori doar pentru a-și ține mintea ocupată. Sunt și semeni cu mintea mocirlă, ce frământă laolaltă și fără rost gândurile, mai ales cele negre, în covata cugetului.
Ce bine ar fi, dacă-n fiecare zi ne-am aminti, că după ploaie reapare soarele, iar după colț așteaptă negreșit binele și frumosul, chiar și atunci când totul pare o fundătură de rău, de greu, de urât…
Cunoaștem vârful. Toți suntem condamnați să-l atingem. Nu-l întrezărim însă, nu știm lungimea și durata traseului, provocările, poticnirile, rătăcirile, regăsirile, ori cum se va desfășura asaltul final.
Limanul de liniște e atât de aproape și totuși.., orbecăim prin văile întunecate ale nemulțumirii.
Când înaintăm grăbiți și îngândurați prin ceață, riscăm să trecem pe lângă momente de poezie, pe lângă simfonii de culori, pe lângă măriri și străluciri cu valoare de unicat.
Dacă cercetezi cu atenție, chiar și atunci când orizontul este închis, tot poți afla un miez luminat, ce prevestește și făgăduiește.
În fața pericolului nevăzut, ca și înaintea valului de ceață, e cum ți-e norocul: poate dă peste tine, poate nu.
Sus pe creste, suntem la discreția muntelui. Nu crâcnim la daruri, ci le primim spășiți. Dacă am face mereu așa, fără a lupta împotriva a ceea ce nu putem schimba.
În ceață, soarele își pierde conturul rotund, dar deslușirea și limpezirea se arată cu timpul, dacă avem răbdarea de a aștepta.
Tărâm vârstat, lume pestriță, trai amestecat.
Eliberează-te… Înalță-te… Deasupra norilor vei afla deschisă fereastra cerului.
