A traduce poezie reprezintă un act de „re-creație” artistică, în condițiile în care miezul (conținutul) este desfăcut în elementele sale esențiale și cristalizat apoi într-o altă coajă lingvistică ritmată, amprenta originalității regăsindu-se marcant în ritm, tonalitate, sensuri, nuanțe, rezonanțe… Aportul creator autonom al traducătorului de poezie echivalează cu o prelucrare atât a mesajului, cât și a codului lingvistic în care este captat, rodul astfel rezultat rivalizând adeseori cu originalul.
Am avut această revelație abia acum, confruntând două tălmăciri în limba română a capodoperei literare semnată de titanul Goethe: „Faust” (la care acesta a lucrat peste 50 de ani), transpuneri realizate separat, dar aproape simultan, în perioada 1955-1958, de către Lucian Blaga și Ion Iordan (pseudonimul literar al poetului Immanuel Weissglas), ogorul fiind „desțelenit” înaintea lor de Alexandru Macedonski, Ion Gorun, Iosif Nădejde, Ștefan Octavian Iosif, iar ulterior de Ștefan Augustin Doinaș.
Pentru o deplină edificare, am ales din „Prolog în teatru” un fragment ce gâlgâie de înțelesuri, ca pământul mustind de ploi, în prag de primăvară. Nu-l treceți cu privirea în treacăt, ci căutați să penetrați profunzimea textului.
Faust – în traducerea poetului Lucian Blaga.
„Când prinzi de veste, te trezești cu un roman.
Să dăm și noi asemenea spectacol!
Luați din plin viul uman!
Toți îl trăiesc, puțini îl știu.
Oriunde-l prinzi, e-nteresant.
Multe tablouri pestrițe-n mișcare,
Dar mai puțină claritate,
Erori duium și-un strop de adevăr
Alcătuiesc o băutură, după care,
Cu sete publicul se bate…
Cel matur tot nemulțumit rămâne,
Mulțumit e tânărul, căci el devine.
……………………………………………….
Redă-mi atunci acele timpuri
Când însumi mai eram în devenire,
Când un izvor năștea fără-ncetare
Cântări atâtea, de iubire,
Când negura-nvălea tărâmul
Și-un mugur promitea minuni,
Când flori rupeam prin văi o mie
Și le-azvârleam după lăstuni.
N-aveam nimic și totuși multe
Plăceri găseam în amăgire,
Porniri spre adevăr înalt.
Redă-mi iubirea, chinul, ura,
Cu tinerețea laolalt!”
Faust – în traducerea poetului Ion Iordan.
„Întâi doar desfătări, apoi alean –
Cât ai clipi, trăit-ai un roman.
Hai să trăim și noi această dramă,
Cotrobăiți prin viață fără teamă!
Toți o trăiesc, dar câți din ei știu oare
Că-i, ori de unde-o apuci, atrăgătoare.
Pestrițe chipuri, limpezimi puține,
Un licăr de adevăr, greșeli grămezi:
Așa, licoarea-i gata, și pe-oricine
Cu ea îl primenești și-nviorezi.
…………………………………………..
Dă-mi iarăși vremea înapoi,
Ce-mi fu menită spre-a mă coace,
Când mii de cântece-n șuvoi,
Zbucneau într-una din ghioace.
Când cețuri mi-ascundeau pământul
Și muguri mai vesteau minuni,
Când văilor le-am smuls veșmântul
De mii de flori, să-mi fac cununi.
N-aveam nimic și aveam de toate,
Și mi-au ajuns la împliniri:
Nesaț de cele-adevărate
Și dulce râvnă spre-amăgiri.
Dă-mi patima stârnită-ntreagă,
Al dorului adânc șuvoi,
A urii și-a iubirii vlagă –
Dă-mi tinerețea mea-napoi!”
E cert că nimeni n-a primit-o, dar nimic nu ne împiedică să ne păstrăm sufletul tânăr, îmbăindu-l zilnic în sfânta bucurie de a trăi.