Munții Bihorului – Cetatea Rădesei.

Platoul Padiș, aflat în Munții Bihorului, respectiv în extremitatea estică a Parcului Natural Apuseni, reprezintă apogeul carstic al României, ca întindere și variație, deținând în portofoliu izbucuri și sorburi enigmatice, chei adânci (Cheile Galbenei, Cheile Someșului Cald), văi sălbatice (Valea seacă, Valea Rea), cascade spumante (Bohodea, Bulbuci), ghețari (Focul Viu, Borțig, Barsa), peșteri unicat (Cetatea Rădesei, Cetățile Ponorului), precum și o suită de doline și avene presărate prin tainica „Lume Pierdută”.

Aria de desfășurare a acestui platou montan se află la aproximativ 1200 m altitudine, accesul făcându-se pe ruta Sudrigu-Pietroasa-Boga-Padiș, pe un drum asfaltat, recent modernizat. Ar mai fi o variantă rutieră pitorească: Huedin-Răchițele-Doda Pilii-Padiș, dar ultima porțiune, neasfaltată, de doar 9 km, poate fi parcursă într-o oră și ceva numai de către mașinile de teren, cu garda mai înaltă la sol, nu pe o cale pietruită, ci pe un drum extrem de accidentat, presărat cu mari bolovani.

Aspectul de paradis în paragină este întregit de aspectul relativ neîngrijit al clădirilor dimprejurul cabanei Padiș și de faptul că poienile largi și luminoase, deși se pretează la campare, nu sunt amenajate deloc în acest sens. Chiar și în locul preferat de turiști pentru instalarea corturilor, numit La Glăvoi și unde au răsărit deja câteva unități incipiente de deservire publică, nearmonizate însă cu zona, nu au fost amplasate dotări minimale de igienă personală.

Padișului i s-ar putea decerna, oricând și pe bună dreptate, distincția de emblemă a turismului românesc și e mare păcat ca potențialul turistic de excepție al acestui tărâm de basm să rămână în continuare nedeplin fructificat.

Cetatea Rădesei, pe care am să o prezint astăzi, constituie o străpungere hidrologică de excepție, un tunel natural lung de aproape 260 m și cu o denivelare de peste 35 m, situat în partea nordică a Platoului Padiș. Este accesibilă publicului, având un nivel de dificultate medie, cu recomandarea de a se face traversarea doar pe timp de vară (când debitul apei este scăzut) și de a se deține surse suficiente de lumină, de preferat lanterne frontale, dat fiind porțiunile prevăzute cu lanțuri și scări.

Poteca ce străbate molcom pădurea bătrână, tăcută, de molid.
Lampadare de munte: armonia formelor și bunul gust sunt evidente.
Și un fragil semn de amintire – un giuvaier care se remarcă prin delicatețe, distincția croielii și a combinației de culori pastel.
Poarta de intrare a peșterii, un portal monumental înalt de 15 m și lat de aproape 7 m.
Ovalul inundat de lumină, văzut din interiorul grotei gigantice.
Infimul uman este elocvent.
Sala mare a peșterii este discret luminată prin cele cinci ferestre de „mansardă”.
Oricât de reușită ar fi, o poză nu poate reproduce fidel valențele acestui maiestuos subteran.
Carstul și „cârtița”.
Spectacolul de lumini și umbre proiectat pe pereții albi de calcar este fascinant.
La un moment dat se intră într-un canion strâmt, lipsit de lumină și prevăzut cu marmite bine șlefuite, în care apa se zvârcolește în vârtejuri, după care se aruncă în cascade și se repezișuri.
Orice observație pe marginea fotografiei e de prisos.
Stând la sfat.
Nu are podoabe de peșteră, dar micile ferestre „dăltuite” în piatră conferă un farmec aparte interiorului.
Pentru aceste pătrunderi de raze i se mai spune Peștera cu hornuri în tavan.
Ieșirea este îngustă, vadul apei fiind inundat de bolovani și buturugi.
Una din ferestre, cu aspect de aven, văzută din exterior.
Priveliștea cheilor ce te așteaptă la ieșirea din peșteră. De aici începe traseul spre Cheile Someșului Cald.
Creștetul pleșuv al „aisbergului” de calcar: însorit, situat deasupra peșterii și cuprins pătimaș în brațe de rădăcinile copacilor.
Traseul poate fi făcut în circuit. După traversarea peșterii, există o potecă care urcă deasupra colinei de calcar și care te readuce deasupra porții superioare.
Poiana pastorală Vărășoaia.
Schimbul de ștafetă: secularul ce se stinge și viul verde miniatural ce așteaptă răbdător prânzul de humus.

Nu știu în ce măsură am izbutit să vă ațâț curiozitatea, și implicit setea de cunoaștere, prin umila și sumara mea prezentare. Dacă nu, poate vă conving cuvintele rostite de către unul dintre cei mai pricepuți părtași de munte la adresa acestor perle ale Apusenilor: „E o blasfemie să nu vezi o dată-n viață fortărețele naturale ale Padișului: Cetatea Rădesei și Cetățile Ponorului”.