O poiană, invadată de verdele crud al ierbii și de parfumatele flori de câmp, poate fi asemănată cu licărul de lumină, ce se întrevede de la o ușă rămasă întredeschisă în capătul unui coridor întunecat.
Paradoxal, chiar dacă le căutăm pe amândouă pentru ocrotirea oferită, poiana e opusul oazei. Dacă în pădure zărim fără opreliști cerul doar când ieșim în luminiș, în pustiul deșertului numai în minuscula insulă de vegetație avem parte de un petec de umbră și suntem la adăpost de soarele strălucitor.
Orice poiană pare o poartă tainică spre lumină. Unele poieni însă, sunt de-a dreptul fermecătoare.
Rezervația … Citește mai departe