Frații Karamazov

La un moment dat, ai revelația că n-ai cum să citești toate cărțile din bibliotecă, în „restul rămas de executat”, motiv pentru care decizi să recitești cărțile care te-au impresionat. Plecând de la această premisă, am reluat recent romanul ultim și concluziv al lui Feodor Mihailovici Dostoievski, respectiv „Frații Karamazov”, scris între anii 1878-1880. Merită citit cu prisosință, măcar o dată-n viață. Cartea are un conținut complex, abordând lupta dintre senzualismul trupului, rațiune și trăirea spirituală (ipostaze umane întruchipate de cei trei frați), dar și erorile ce se pot strecura în procesul de stabilire a adevărului judiciar, în ipoteza în care există probe echivoce, evidențiate și fructificate în cadrul unor pledoarii concepute în mod excepțional, de către acuzator sau apărător.

Dintr-o asemenea carte de căpătâi a literaturii universale e dificil de ales un pasaj. Am optat în final, pentru cuvântarea de pe patul de moarte a starețului Zosima. O voi reda aproape în totalitate (cu îngăduința d-voastră), pentru a putea recepta corect și complet mesajul pe care îl conține.

„Iubiți-vă unii pe alții, cuvioșilor, îi povățui bătrânul (din câte putu să-și amintească mai târziu Alioșa), și iubiți norodul ce păzește legile Domnului. Să nu credeți că noi am fi cumva mai sfinți decât mirenii pentru că am venit să ne ferecăm între zidurile acestui lăcaș; dimpotrivă, cine s-a hotărât să vină aici, prin faptul însuși că și-a îndreptat pașii încoace, a recunoscut că este mai nevrednic decât toți mirenii la un loc, decât toată suflarea de pe fața pământului… Și lucrul acesta fiecare monah trebuie să-l simtă și să-l priceapă, cu atât mai lămurit cu cât îi va fi dat să șadă mai mult închis între zidurile mănăstirii. Altfel, nici nu avea rost să mai vină aici… Fiindcă monahii nu se deosebesc cu nimic de ceilalți oameni, ei sunt așa cum ar trebui să fie toți oamenii din lumea aceasta. Numai când ne vom da bine seama de lucrul acesta, inima noastră se va înduioșa, cuprinsă de o nesfârșită iubire, adevărata iubire ecumenică, hărăzită a nu cunoaște niciodată sațul… Și iarăși vă spun: nu vă semețiți. Să nu vă arătați semeți nici față de cei mici, nici față de cei mari, Nu-i urâți pe atei, pe cei ce învață de rău, pe materialiști, nici măcar pe cei mai răi dintre ei, căci mulți dintre ei sunt oameni de omenie, mai ales în zilele noastre. Pomeniți-i în rugăciunile voastre, așa cum vă spun: „Miluiește-i, Doamne, pe cei care n-au pe nimeni să se roage pentru sufletul lor; mântuiește-i, Doamne, și pe cei care nu vor să ți se închine ție”. După care aveți grijă să adăugați : „Rugămintea asta nu pornește din mândrie; Doamne; căci eu însumi sunt cel mai nevrednic dintre toți”…Iubiți norodul ce urmează căile Domnului și nu lăsați veneticii să vă risipească turma… Lămuriți fără preget mulțimii cuvântul Sfintei Scripturi… Nu fiți lacomi de bani…Nici argintul, nici aurul să nu vă ispitească, ci, căutați să nu vă atingeți nici de unul, nici de celălalt…păstrați în suflet credința și țineți sus flamura ei. Cât mai sus…”