Pe lângă regretul pe care îl încerc, după câte o întâlnire inopinată sau din timp organizată, și pe care l-am descris deja, cândva – acela că parcă nu petrec timp, pe cât ar trebui, cu oamenii dragi sufletului meu – mai consemnez astăzi unul care mă sâcâie, aproape de fiecare dată, când am de ales cartea de citit. Realizez atunci că n-am să reușesc să le citesc pe toate câte sunt în bibliotecă și nici să le recitesc pe cele care mi-au înrâurit parcursul de viață.
Sunt conștient, că la o astfel de afirmație, cel puțin un cunoscut, mai mucalit, ar replica: „La ce bun și ce folos ți-ar procura ?” Poate are dreptate întrucâtva, știu însă sigur că orice carte are capacitatea de a ne îmbogăți spiritul și de a ne deschide ferestre spre orizonturi noi, necunoscute. Pe de altă parte, când deschidem coperțile cărții ce ne așteaptă cuminte pe noptieră și ne transpunem – prin mijlocirea literelor revărsate pe calea imaginației noastre – în alt an, pe alt meridian și într-un cu totul alt plan uman, n-avem cum să nu simțim că trăim simultan și aici și acum, și atunci și acolo.
Și dacă tot nu citim cât am dori, ori cât s-ar cuveni – de parcă ar exista un astfel de standard -, mă bucur când aflu, pe alocuri, câte o cugetare, scoasă la lumina tiparului sau pe ecranul internetului, din miezul copt al gândirii unui erudit și diseminată semenilor însetați de înțelepciune. Vă asigur că din același considerent (și nu pentru a face pe grozavul, cum pare la prima vedere), obișnuiesc să culeg crâmpeie din ce am citit recent pentru a putea să le rostogolesc repede, înspre cât mai mulți și cât mai departe. Parcă e păcat să ne îndestulăm doar noi cu vorbele de duh peste care am dat, fără a-i face părtași și pe ceilalți la filonul de frumos descoperit.
În cele ce urmează o să pun pe tapet câteva fragmente dintr-o carte „zăcământ complex” : „Mizerabilii”, de Victor Hugo, un roman a cărui notorietate face de prisos orice prezentare. Am recitit-o de curând, după aproape trei decenii, cu mintea, inima și sufletul de acum, luând hotărârea de a extrage câteva cugetări deosebite despre dragoste.
Mai-nainte de a purcede la prezentare, țin să mai relev un fapt din vremurile copilăriei mele, când de „luminație” mare parte dintre săteni obișnuiau să care lemne sau fân de pe câmp. Li se părea că a te duce în cimitir cu o floare și a îngenunchea lângă o cruce e un semn de slăbiciune, că lacrimile, lumânările și pomana dată de sufletul răposaților intră în aria de preocupări exclusiv feminine. Îmbarcați în aceeași prejudecată despre „bărbăție” mai întâlnim, chiar și în zilele noastre, pe câte cineva care califică discuțiile despre dragoste – cel mai înălțător sentiment dăruit omului – ca fiind banale „povești femeiești”, ori lipind etichete precum: o „copilărie”, o cochetărie, o „candrie” (de la candriu, cu înțelesul de țicnit, smintit) sau un „sirop ieftin”.
Revenind la romanul la care am făcut referire, reflecțiile culese și pe care le-am alăturat unei colecții florale de vară-toamnă, din grădina mea, sunt pline de pitoresc, de profunzime, de pasiune…
„Dragostea e reducerea lumii întregi la o singură făptură, preamărirea unei singure făpturi până la îndumnezeire. (…) Ah, ce adevărat e că ființa iubită devine Dumnezeu! Dumnezeu ar putea fi gelos, dacă tatăl ceresc n-ar fi făcut dinadins întreaga fire pentru suflet, și sufletul pentru dragoste!” – Victor Hugo.
„Dragostea e închinăciunea pe care îngerii o fac stelelor. (…) Dumnezeu e în fiecare lucru, dar toate îl ascund. Lucrurile sunt cufundate în noapte, ființele sunt opace. A iubi înseamnă a o face străvezie. Anumite gânduri sunt rugăciuni. Sunt clipe în care, oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi.” – Victor Hugo.
„Un zâmbet zărit sub o pălărie de crep alb cu panglici albastre, e destul pentru ca sufletul să pătrundă în palatul viselor.” – Victor Hugo.
„Îndrăgostiții despărțiți înșală absența prin mii de închipuiri, care totuși au realitatea lor. Sunt împiedicați de a se vedea, nu-și pot scrie, dar găsesc o mulțime de mijloace tainice de a-și vorbi. Își trimit cântecul păsărilor, mireasma florilor, râsul copiilor, lumina soarelui, suspinele vântului, razele stelelor, întreaga fire. De ce nu? Toate înfăptuirile lui Dumnezeu sunt făcute să slujească dragostea. Dragostea e destul de puternică pentru a încărca întreaga natură cu mesajele ei.” – Victor Hugo.
„Viitorul e încă și mai mult al inimilor decât al minții. Dragostea e singurul lucru care poate umple eternitatea. Infinitului îi trebuie ceea ce nu se isprăvește niciodată” – Victor Hugo.
„Dragostea e sufletul însuși. E de aceeași natură. Dragostea e o scânteie divină ca și sufletul, și tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor și infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini și nimic nu-l poate atinge. Îl simți arzând până în măduva oaselor și-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.” – Victor Hugo.
„O dragoste ! adorație ! voluptate a două gânduri care se înțeleg, a două inimi care se dăruiesc, a două priviri care se pătrund ! (…) Plimbări în doi, în singurătate. Zile binecuvântate și strălucitoare ! Visez uneori că, din când în când, clipe din viața îngerilor se desprind și vin aici, pe pământ, și se amestecă în destinul oamenilor” – Victor Hugo.
„Dumnezeu nu poate dărui iubire fericirii celor care se iubesc decât o durată până la capăt. După o viață de dragoste, o eternitate de dragoste, da e o întregire. Dar nici lui Dumnezeu nu-i e cu putință să facă ceva mai mare decât fericirea desăvârșită pe care o dă sufletului iubirea. Dumnezeu e împlinirea în cer. Dragostea e împlinirea omului.” – Victor Hugo.
„Când dragostea a strâns laolaltă și a contopit două ființe într-o unitate sfântă și îngerească, aceste ființe au găsit taina vieții. Nu sunt decât cele două tulpini ale aceluiași destin : sunt două aripi ale unui singur suflet. A iubi înseamnă a pluti.” – Victor Hugo.
„Adevărata dragoste e nemângâiată sau se încântă pentru o mănușă pierdută, pentru o batistă găsită și are nevoie de veșnicie pentru devotamentul și nădejdile ei. E alcătuită în același timp din infinitul mare și infinitul mic. Dacă ești de piatră, fii magnet; dacă ești plantă, fii simțire; dacă ești om, fii iubire.” – Victot Hugo.
„Ceea ce începe dragostea nu poate fi încheiat decât de Dumnezeu. (…) Dragostei nu-i ajunge nimic. Dacă are fericirea, vrea raiul. Dacă are raiul, vrea tot cerul.” – Victor Hugo.
„Toate se cuprind în dragoste. (…) Iubirea are, ca și cerul, contemplarea, și ceva mai mult decât cerul : plăcerea. (…) Ce lucru ciudat! Sunt în întuneric. O ființă a plecat luând cerul cu ea.” – Victor Hugo.
„A muri din dragoste înseamnă a trăi în ea. (…) O întunecată transfigurare înstelată e amestecată în această tortură. Agonia își are extazul ei. (…) Dragostea e respirația cerească a aerului din rai.” – Victor Hugo.
„Inimi adânci, spirite înțelepte, luați viața așa cum a făcut-o Dumnezeu! E o încercare îndelungată, o pregătire neînțeleasă pentru un destin necunoscut. (…) Vai de cel care n-a iubit decât trupul, forme, aparențe. Moartea îi va lua totul. Încercați să iubiți suflete, le veți regăsi trupul.” – Victor Hugo.
„Am întâlnit pe stradă un tânăr foarte sărac, care iubea. Avea o pălărie veche, haine roase, coatele găurite. Ghetele îi erau pline de apă și inima îi era plină de stele.” – Victor Hugo.
„Ce lucru minunat să fii iubit ! Nu există decât un singur lucru mai minunat : să iubești ! Inima, trecând prin iubire, devine eroică. Nu mai e alcătuită decât din puritate. Nu se mai reazimă decât pe ceea ce e mare și înalt. În ea nu poate încolți nici un gând nevrednic, cum nu pot crește urzici pe un ghețar. Sufletul înalt și senin, neatins de patimi și emoții josnice, care domină viața și umbrele lumii acesteia, nebuniile, minciunile, urile, vanitățile, mizeriile, locuiește în albastrul cerului și nu mai simte decât zguduirile adânci și subterane ale destinului, așa cum culmea munților simte cutremurele de pământ” – Victor Hugo.
„Soarele s-ar stinge dacă n-ar mai iubi nimeni” – Victor Hugo.
