Charles Baudelaire a inclus în volumul Florile răului (Les fleurs du mal), un poem intitulat „Înălțare” (Elevation) și care-mi pare că surprinde, într-o mare măsură, sensul existenței, fie că-i spunem mântuire, iluminare sau, mai nou, dezvoltare personală.
„Deasupra peste lacuri, deasupra peste mare / Și peste munți și codri și neguri, peste cer, / Și dincolo de lună, de soare, de eter, / Și dincolo de zarea întinderii stelare.”
Înălțarea nu înseamnă o înaintare în rang, în ierarhie, cum poate ar considera careva, ci o ridicare la o înălțime mai mare și Doamne la ce grea încercare e supus spiritul când caută să-și învingă limitele, trecând punți și alergând peste hotare, pentru a-și putea conduce conștiința la un nivel superior de înțelepciune, de iubire, de pace interioară, de smerenie, de empatie…
„Tu, sufletu-ți duci zborul ușor din sfere-n sfere, / Și, ca și-notătorul învăluit în undă, / Străbați în nesfârșituri întinderea rotundă / Cu cea mai negrăită, mai tainică plăcere.”
Desigur, înălțarea nu se face pe poteci agățate pe versanți, ci cu pașii sufletului (dar tot mărunți, de munți!!!), și totuși luarea lăuntrică în altitudine, acest urcuș pe scara spiritului presupune, ca etapă pregătitoare, și o simplă ascensiune, câtă vreme numai din înălțimile văzduhului, când relieful se nivelează și se peticește în doar două-trei culori, se zărește, mai bine ca de oriunde, nu neapărat nimicnicia, ci deșertăciunea, „în toată splendoarea ei”, și dorința de a renunța la ego(ism), la ancorele încărcate cu atașamente.
„Ci zboară mult departe de lumile de tină, / Te du să te cumineci în aerul de sus / Și bea din băutura divină, de nespus, / Ce-o-mprăștie seninul și-a sorilor lumină.”
Cred că absolut nimic nu se compară cu lepădarea de țărână și cu urcarea în slăvile sfinte, cu zborul prin nemărginiri profunde (chiar și numai închipuite), cu plutirea deasupra depărtărilor situate dincolo de zări, când spiritul se curăță de patimi, de griji și se purifică în azurul înaltului senin.
„Departe-acum de tine mâhniri și chinuri grele / Ce-ngreuiază viața pe-aceste țărmuri joase; / Ferice cel ce poate cu aripi mari, vânjoase, / Să se avânte-n clarul din lumile acele!”
Poate abia când realizezi, că din ceruri nu te vezi, că acoperișul casei tale e un simplu punct, iar ogorul pentru a cărui mejdă te-ai judecat e cât o custură de cuțit, ți se schimbă perspectiva asupra vieții, devenind om liber.
„Cel ale cărui gânduri în largi visări pierdute, / Ca ciocârlii, spre ceruri, în zbor dumnezeiesc, / Plutesc deasupra vieții și-ascultă ce grăiesc / Și florile, și spațiul, și lucrurile mute.”
Ce atotcuprinzător ca și crez, ca și sens: în largul cer albastru mintea s-o avânți, asemeni ciocârliei în faptul dimineții, ce știe să priceapă, plutind deasupra vieții, tăcerea cum vorbește și florile cum cântă.
