„Ascultă, Petre, zise Domnul, zâmbind acum cu bunătate, și tot raiul se lumină din nou, vreau să le dai o mână de ajutor românilor. Prea stau pe loc, prea se zbat ca peștele pe uscat! Trebuie să vezi, la fața locului, pricina. Da, îi știu eu! Li-e greu până s-apucă de-o treabă bună, că de lăsat se lasă repede. Dar nu-s oameni răi. Nu pot uita că, deși se mândresc, pe dreptate cu voinicia lor, cu vitejiile din urmă, în sinea lui, fiecare român își zice, când e vorba de Unire: „Minunea lui Dumnezeu a fost!” Îți spun eu, nu-s oameni răi! Și de aceea trebuie să le dăm o mână de ajutor. Prea o duc în petrecanie, prea sunt nestatornici și ușuratici și prețuiesc puțin viața. Trebuie să se pună pe lucru, Sfinte Petre! Că dușmanii îi pândesc de jur împrejur, își înalță capetele și se uită cu jind. (…) Și știu că nu le-ar plăcea românilor să mai treacă prin câte au trecut până la împlinirea minunii, pentru a o păstra neatinsă. Iar altă minune, la repezeală, nu mai fac, oricât mi-ar plăcea de cel umilit, care, în sufletul lui, recunoaște adevărul. (…) Doamne, zicea Sfântu, știu că fără ispite nu se poate viață pământească, și că în luptă se întărește cel drept, dar tot tu ne-ai învățat să ne rugăm: „Și nu ne duce pe noi în ispită”. Doamne, mai ales nu-i duce în ispită pe români, că-s slabi din fire în fața ispitei. Sunt copii, Doamne, care nu văd în ispită primejdia, nici aleșuirea diavolească. Pe român să pui la încercare cu vizirul deschis: de primejdie nu se teme, o ia în piept. Dar, când răul vine îmbrăcat în haina binelui, urâtul în hlamida frumosului, ușor se înșală. Mai ales acum, când numele Necuraților au năpădit frumoasa țară românească”. (…) Altă nație, își zicea, lucrează după poruncă. Trage ca boul în jug și nu se întreabă! Alta, iarăși, ascultă de învățătură. Îi dai carte, îi dai parte. Iar a treia urmează pilda altora: vede ce-i bun și calcă pe urmă. Ei își bat joc și de poruncă, și de învățătură, și de pildă. Proști nu-s, ba dimpotrivă, sânt mai deștepți decât alte neamuri; trebuie să fie o pricină. (…) Front comun, da! Unire deplină, pentru toată lumea, șoptea un fel de subșef politic altuia. Dar parcă nu știm cine-s cei ce vor să se întovărășească cu noi? Niște farsori, niște pârliți! Au popularitate? Au, nu zic ba, că nația-i proastă, ce poate alege? Dar dă-mi un om dintre ei, un om de absolută cinste și încredere! Sunt tărâțe, crede-mă pe mine! Dar când or fi la ciolan, crezi că vei mai încăpea de ei? Se îmbulzesc ca nerușinații. (…) Neam înapoiat își zise Sfântu, popor fără carte! Cu cât are, ar putea trăi de zece ori mai bine, numai să știe cum. Dar orbecăiește întru neștiință! Și nici nu-i de mirare! Când să învețe? Neștiința românilor o putea înțelege Sfântu și își și zise că ea are leac. Dar mult se miră de nepăsarea lor, de nesimțirea la rău ca și la bine, de ușurința cu care părea că privesc viața. Îi părea că nu pun preț pe lumea asta și pe bunătățile ei, ca și când le-ar ști, din moși-strămoși, deșertăciuni. Până la un punct era creștinește așa și Sfântului nu-i părea rău că-i vede nepăsători la lucrurile lumii, care robesc sufletul altor popoare. Dar, iarăși, nu era bine ca nepăsarea lor să-ntreacă măsura. (…) Prea s-au sumețit cutezând nu numai să rabde chinurile și necazurile, ci să-și bat joc de ele și să facă de ocară, cu bună-știință, lucrurile mâinilor lui Dumnezeu. Așa-i părea Sfântului că sunt și românii de la sate, talpa țării. La multe nu se vor fi pricepând, dar să se batjocurească unul pe altul, la asta se pricep ca niciun alt neam! Nu era om fără poreclă în sat și nu era strigătură la horă fără înțepătură, fără batjocură. (…) Poporul ăsta nu-i neiubitor de bunătățile lumii, dar nu le crede statornice nici pentru o viață de om. Generație după generație a agonisit în zadar. Vremurile de bejenie s-au ținut lanț. (…) Că după socoteala mea, românilor, dacă nu le-ar zgândări Necuratul patimile, puțin le-ar păsa de politică. Oameni de omenie și de încredere, fiind și iubitori de libertate și de dreptate, ei un singur lucru așteaptă: o cârmuire care să apere omenia și dreptatea și legea să fie una pentru toți, și mari și mici. Și-mi pare că și într-asta ei dau dovadă tot de înțelepciunea pe care am întâlnit-o și în alte laturi ale vieții lor. Românul, așa cum a ieșit din mâinile tale, e cel mai ușor de cârmuit și cred că ar fi bun și de conducător. Dar românul în care a intrat ghiavolul politicii e speța cea mai rea din lume și-l joacă dracul cum îi place. (…) Însă îi va arăta Ziditorului că zarva de la suprafață acolo rămâne. Valurile nu răscolesc adâncimile; nația își vede de năcazurile ei și așteaptă un singur lucru: legi cinstite. Doar că nația asta, călită de suferințele trecutelor veacuri, prea e îndelung răbdătoare. Ea așteaptă, are putere să aștepte și nădăjduiește. (…) Și întru acestea, împlinindu-se sorocul petrecerii pe pământ, Sfântul Petru se urcă pe Ceahlău, cu răbojul plin de însemnări; și, de-acolo, cu brațele ridicate, fu înghițit de văzduhul limpede. Se înălță la cer pătruns de-o mare convingere; dacă Atotputernicul nu trimite, cu degrabă, pe Sfântu Ilie, cu biciul de foc, să alunge din România pe Blebu, dracul cel șchiop și pe slugile lui cu greu se va întări țara de plaiuri frumoase a oamenilor acestora buni la inimă, dar slabi în ispită.” – Răbojul lui Sfântu Petru, 1934, Ion Agârbiceanu
