Cu mulți ani în urmă, Sorin (Gârjan) mi l-a dăruit, ca prieten, pe Crin (Triandafil Theodorescu), iar eu, la rândul meu, am prilejuit prietenia dintre Crin și Andrei Redl, Robert Rubl, Ioan Lumperdean și ceilalți părtași de potecă suitoare și cuceritoare de munți, că așa se-ntâmplă-n viață: un prieten bun aduce întotdeauna cu el și așază lângă inima ta pe un altul, asemenea lui.
Pe atunci, de ceva timp, ca un gândac mă rodea un gând: să cobor în Tăușoarele Gersei. Cutreierasem culmile desfășurate sub cer și îmi doream să văd și minunea zămislită în măruntaiele Munților Rodnei. Citisem câte ceva despre această peșteră, întru toate la superlativ (deține încă recordul de adâncime al României, după ce deținuse multă vreme și pe cel de lungime), studiasem și câteva hărți, așa că am format numărul de telefon primit de la Sorin. Mi-a răspuns Crin și binevoitor mi-a spus că sâmbătă intenționează să slujească în cealaltă biserică a sa (cea din subteran) cu o echipă de speologi și dacă programul îmi permite mă așteaptă la puntea Luștii, la ora 6 dimineața, cu o pereche de cizme din cauciuc. Bineînțeles că am fost acolo, cu 30 de minute înainte de ora fixată, și eu, și Mihai Vargovski, un alpinist din Valea-Vinului pe care Crin îl rugase să ne însoțească, cu scopul declarat, abia la final, de a mă readuce la suprafață în cazul în care nu făceam față traseului de mii de metri ce urma a fi parcurs până în Sala Amfiteatru de către echipa de exploratori. N-a fost nevoie, chiar dacă nu eram echipat corespunzător și nici nu intuisem că o să fac târâș-grăpiș prin galerii, că muntele se va odihni pe spinarea mea în strâmtele trecători, că voi păși pe colți de stâncă, ținându-mă în mâini și picioare, la câțiva metri deasupra învolburatelor galerii active…
Era înnoptat când Crin a pecetluit poarta schitului său spiritual, iar eu eram încă uluit de complexa-i personalitate. Mă întrebam ce autonomie are la baterie (argint viu de-a dreptul); când a aprofundat toate lucrurile pe care le cunoștea, la nivel de excelență și pe multiple planuri; cum reușea să conducă discret o discuție până la sensul tainic al vieții; cum putea zări în cenușiul cotidian tot felul de semne, de semnificații, de lucruri neobișnuite…; cum putea săvârși minunea preschimbării materiei în bucurie, la tot pasul și în tot ceasul.
Abia acum, când am terminat de citit cartea „Într-o zi se va termina” – o călătorie, palpitantă și pasională, în universul însorit de iubire al spiritului omenesc -, scrisă cu gust, cu stil și publicată de curând de către părintele Crin, mă-ncumet să spun că mi s-a relevat aluatul cu înălțimi și adâncimi din care este frământat, și plămada cu iubire ce i-a permis să-și întindă aripile până la lumina de dincolo de nori și până în miezul întunecat al pământului.
Revelația mi-a fost oferită chiar de către scriitor, în debutul cărții (fabulos început!), când prologul este substituit cu o destăinuire duhovnicească. Nu cu o descărcare oarecare de păcate, ci cu spovedania plină de patimă a strămoșului său. Aduce, la anvergură și arhitectură, cu„ Alexis Zorba”, cu „Căpitanul Mihalis”, sau chiar cu Nikos Kazantzakis, așa cum reiese din autobiograficul „Raport către El Greco”. Da, este vorba de o spovedanie a genei (genială genă!) caracterizată printr-o stare de însuflețire îmbăiată în emoție, în încântare, în avânt, în ardoare (văpaie veritabilă), în patos, în admirație pentru creație…, și însoțită de exteriorizarea bucuriei de a trăi.
„Că din toți anii pe care mi i-a dat Dumnezeu, părinte, pe niciunul nu l-am risipit. I-am trăit. Prostește, ineficient, păcătos, dar i-am trăit cu sete. Și fiecare zi am prețuit-o, și așa cum am fost eu, bun și rău, de nicio zi n-am râs și n-am disprețuit-o, că dimineața, când mă trezeam, mă bucuram ca ăla care descoperea o oală de galbeni în curte, și fiecare galben l-am trăit mulțumindu-i Domnului, așa să știi. C-atâta am pe suflet, părinte. Doar oamenii cu răni am pe-acolo. Toți ăia îmbrăcați în raze pe care mi i-a pus Dumnezeu în cărarea vieții și pe care n-am știut să-i iubesc până la capăt, i-am iubit pe felii, nedesăvârșit, ăia mă bântuie, toate lașitățile din dragoste. Și ăsta e cel mai greu păcat din mine, altul nu-i: ce zici părinte, știe Dumnezeu să ierte iubirea, chiar și ciobită, strâmbă, știe, părinte? Nu spui dumneata că Dumnezeu e iubire și oare nu împrăștiat-am eu iubire pe unde am respirat? (…) Nimic din ce se poate greși n-a rămas negreșit. Pe toate le-am făcut. Dar să-i spui la liturghie, când vin îngerii în altar să le șoptești tainele noastre, că păcat cu voia n-a fost în viața mea. Greșit-am din iubire, din milă, din prostie, niciodată din ură, din lăcomie sau din îngâmfare. Și dacă am vreo scuză, asta-ar fi: că din iubire le-am făcut pe toate. (…) Și la judecată cu atâta mă duc: cu ce-am iubit pe lumea asta, cu atâta mă duc.” – Crin Triandafil Theodorescu, Într-o zi se va termina
„Mâine cobor în peșteră, am de verificat niște echipamente și de schimbat o mână curentă. Sunt douăzeci de ani de când am desantat în Țara Năsăudului, în peștera asta de miracol. Un rând de speologi s-au dus în ceruri, între timp. O să iau cu mine un patrafir și-un mănunchi de lumânări și-o să fac un parastas pentru sufletele lor și ale morților noștri. Sunt două decenii de când peștera asta m-a adoptat, părintește, chinuindu-mă, sărutându-mi fruntea, descoperindu-mi sensuri.” – Crin-Triandafil Theodorescu, Într-o zi se va termina
„Și ajungem în vârf, ajungem. Undeva, sub noi, toată Transilvania își mărunțește grijile, și ceața aia deasă ne dă frisoane; scot crucea, cana de tablă de care nu mă despart niciodată în expedițiile mele, patrafirul și reverenda neagră, și apoi încep sfeștania cea mică în vârful cel mare al Călimanilor, și vântul rece îmi scoate cuvintele din gură înainte de a le rosti, prăvălindu-le în văile nevăzute de sub picioarele noastre; sub degete simt cuvintele cărții umezite de ceață, și las capul pe spate, și cântăm în ceață și în vânt că Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le, și apoi, dintr-o dată simt prin pleoape o lumină mare și când, deschid ochii, se crapă cerul și o lumină mare, ca turnată cu găleata, curge peste noi.” – Crin-Triandafil Theodorescu, Într-o zi se va termina
„Plutind deasupra orașului Năsăud (Năsăudul este un oraș la marginea Luștii), bisericuța din Lușca e ca o navă amiral a unei flote bătute de furtuni.” – Crin Triandafil Theodorescu, Într-o zi se va termina .
„Într-o zi se va termina. Și-o să plec undeva. Între niște păduri, pe-un colț de insulă, nu contează. Câțiva metri de pământ să am sub tălpi, dacă mi se cuvine așa mult. Că nu pământul a fost moștenirea mea în această viață, ci bucuria de a-l călca. Atunci când s-au împărțit cadourile, Domnul m-a privit lung și a șoptit în barba-i albă. „ăstuia dați-i entuziasmul”. M-am verificat, știu acum, cu asta m-am ales. Cu bucuria de-a trăi. (…) N-am știut să fac bani, dar când e vorba de miracole, întind mâna și culeg vreo trei cum culeg unii pătrunjel să-l zvârle-n supă. Că de aia mă mai trezesc din noapte; să văd ce minuni îmi mai dă Dumnezeu în viață. Mă spăl pe dinți fluierând rapsodia lui Tchaikovski, nerăbdător să văd ce, Doamne, iartă-mă, mi se mai întâmplă azi. Și ni se întâmplă. Mi-e plină viața de minuni mici și înalte, de oameni strălucitori, de emoție și de lacrimi, de râsete și de îmbrățișări. Sunt un om bogat, de fapt. Un bogat care nu poate fi jefuit! (…) – Crin Triandafil Theodorescu, Într-o zi se va termina
Când arareori îți este dat să întâlnești un astfel de om, ce știe cum să fie și preot (și ce preot!) în „Sinaia Năsăudului”, și angajat al Muzeului Grăniceresc Năsăudean, și custode al Peșterii Izvorul Tăușoarelor, și speolog, biolog, geolog (cu studii temeinice de specialitate), și montaniard, și poet, și scriitor, și soț, tată, prieten drag și de nădejde…, n-ai cum să nu te întrebi dacă titlul cărții este corect, dacă conține vreun dram de dreptate și dacă este inspirat din realitate.
„Mai stau doar pentru că știu că voi pleca. Într-o zi va fi o dimineață. Una tare limpede, tare. Și-n dimineața aceea o să mă trezesc cu un soare diferit înfipt în ochi. Voi ști că-i clipa mea de check-out. Îmi voi împacheta tacticos, fluierând uverturi consacrate, amintirile personale și o selecție din cele colective, în lungi containere transparente din sticlă fină de cristal. Toți oamenii care mi-au împodobit suflarea. Toate gândurile de sub streașina inimii mele. Toate peșterile unde am urcat, toți munții pe care i-am escaladat, coborându-i. (…) Atât. Atât voi lua cu mine. Ah, și încă ceva. Toți oamenii care mi-au locuit brațele… Toate zilele și nopțile în care am iubit și-am fost iubit, toate. Las restul moștenire cui o fi. (…) Mai stau doar pentru că știu că voi pleca.” – Crin Triandafil Theodorescu, Într-o zi se va termina
Nu prea cred că va pleca vreodată (prea mult iubește viața și oamenii) și nici mirat din cale afară n-am să fiu dacă aș afla (în timp ce-l voi aștepta la porțile cerului) că el, cotrobăind solitar prin sacrul șvaițer de calcar al Tăușoarelor, a descoperit, într-o nișă din cuaternar – și așezat acolo de Dumnezeu -, leacul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte.