„Cartea Munților”, publicată în anul 1920 și reeditată în alte două rânduri: 1924 și 1970, are vădite valențe de vademecum al montaniarzilor, de Biblie a drumețiilor pe poteci de munte, însușiri datorate îmbinării armonioase a notelor de călătorie cu îndrumările pentru pregătirea și efectuarea unei excursii „situată la înălțime”.
Titlul cărții ne duce cu gândul la un manual de instrucțiuni, la o culegere cu prescripții și îndreptări de natură pur tehnică, și când colo, surprinzător, scrierea este cu totul altceva, nemaiîntâlnit până la ea, iar ceea ce frapează încă din debutul cărții este respectul și prețuirea închinată țăranului român.
„Estetica este tot atât de însemnată pe munte ca în saloane. Ea este însemnată față de tovarăși, precum și față de munți, a căror armonie nu trebuie rănită prin linii sau culori urâte. Acest adevăr, pe care orășeanul l-a descoperit după multe cugetări și experiențe, țăranul îl știe din instinct, sau mai bine-zis din instinct îl îndeplinește. În straiele sale seculare el e întotdeauna în armonie cu natura. Și oare de ce sunt frumoase hainele țărănești? Pentru că ele nici nu ascund liniile trupului, nici nu le arată cu vreun gând provocator, ci le urmăresc cu cuviință și cu logică. (…) Unii turiști cu experiență zic că, în clipa când se ivește primejdia și nevoia sforțărilor, nu strică să te lepezi de „grandes manieres” și să dai drumul mârâiturilor, ba chiar înjurăturilor. Se vede că acești turiști nu sunt nici gentlemeni englezi, nici țărani români. Un gentlemen s-ar simți dezonorat, dacă și-ar fi pierdut cumpăna, și deci cuviința, într-o împrejurare gravă; iar echilibrul țăranului român este înnăscut, instinctiv; cuviința lui nu dă greș niciodată, mai ales când e în fața unei femei culte. (…) Țăranul la munte nu simte nevoia să țipe și să râdă în chip convulsiv. Aceste nevricale urbane sunt un chin pentru cel ce umblă mai mult tăcut, ca să asculte simfonia naturii. Întorcându-mă odată de pe vârful Omului, însoțitorul meu țăran, îmi zise: Ce zi frumoasă am avut, n-am auzit glas de om. (…) Și iarăși dau pentru asta dovada unor țărani, a căror fire fină și sănătoasă răsună atât de just la toate atingerile sufletești. (…) Pe urmă sosi ceasul de reculegere, când vatra focului e numai jar, cu un buștean zdravăn așezat peste el, ca să mocnească toată noaptea. Atunci unul din țăranii așezați de partea cealaltă a focului zise, prietenos: „Acuma știm cine sunteți d-voastră. Vă place viața sănătoasă la munte ca și nouă” și ne mulțumi pentru frumoasa zi de Paște. Armonia atmosferei sufletești se înduioșă din ce în ce mai mult, era ca o modulație dintr-o gamă majoră într-una minoră, se domoli și ritmul din săltăreț în legănat și visător. Și țăranul zice: „Iată ceasul când se spovedește omul, sus, la munte, lângă foc.”
Având un suflet ales și o minte avangardistă, autoarea cărții este – cum o caracteriza geograful Mihai Haret- „străina cu o intensă și sinceră dragoste de țară și de poporul român”: Bucura Dumbravă, pseudonimul literar al scriitoarei Frantiski Jozefiny Szekuliszove, născută la data de 28.12.1868 în Pressburg (actualmente Bratislava), devenită Fanny Seculici după ce familia se mută în București și care a fost pomenită de Nicolae Steinhardt în Jurnalul Fericirii: „Bucura Dumbravă era pseudonimul lui Fanny Seculici, doamna de onoare a reginei Elisabeta”. Și uite așa, dacă un evreu ce s-a creștinat în temnițele comuniste și care a devenit monah la Rohia ne-a învățat un adevăr elementar și esențial – că numai dăruind putem dobândi -, dacă un prinț german a făurit statul român modern în timp ce ne preda lecții de curaj, de onoare și de respectarea, întocmai și la timp, a cuvântului dat, o altă străină de glie ne-a redeschis ochii cu privire la ce înseamnă patriotismul și ne-a botezat în dragostea de munte, deși îndemnul „înapoi la natură” a fost făcut, de către J. J. Rousseau, în „La nouvelle Heloise”, cu peste 200 de ani înainte de acest moment.
Și profesorul Virgil Ludu (născut în Basarabia, la Bălți) o amintește în chip elogios în propria „carte a munților”, apărută la Editura Consiliului Național pentru educație fizică și Sport, în anul 1967 (anul nașterii mele): „Cu atât mai frumoasă, mai sinceră este dragostea Bucurei Dumbravă pentru munții noștri, cu cât ea nici n-a fost româncă. Drumurile făcute întâia oară de ea în Bucegi, neuitata „Cartea Munților”, până și astăzi una din cele mai sincere chemări spre natură și drumeție, ideea „Hanului Drumeților” (asociație turistică), în parte înțeleasă în acea vreme, romanul „Haiducii”, inspirat din viața codrului și a luptei pentru libertate a lui Iancu Jianu – toate acestea fac din Bucura Dumbravă o înaintașă nu numai romantică, ci și o dârză combatantă pentru victoria drumeției românești. Ea a urcat Alpii, dar natura românească a Bucegilor (Vârful Ocolit a fost după ea redenumit) și a Retezatului – Lacul Bucura îi poartă cu nostalgie numele – munții noștri i-au rămas mai dragi și lor le-a dăruit toate gândurile și dorurile ei”, chiar și când a murit la Port Said / Egipt în data de 26.01.1926, când se întorcea din India unde participase la un congres de teosofie și îl cunoscuse pe Krishnamurti.
Dacă primele trei cărți au fost scrise de Bucura Dumbravă în limba germană (limba ei maternă) și abia apoi traduse în limba română : Haiducii – roman ce a stat la baza scenariului cinematografic Iancu Jianu Zapciul – Iancu Jianu Haiducul), Pandurul (carte închinată vieții pline de idealuri și de tumult a lui Tudor Vladimirescu) și Sarea Norodului (în care este evocat marele profesor Gheorghe Lazăr), „Cartea Munților” a fost scrisă de către Bucura Dumbravă într-o domoală și duioasă limbă română, sfaturile ei fiind firești ca florile de munte și vizând întreaga lume a celor care caută liniștea și mulțumirea în natură.
Și dacă tot suntem în prag de primăvară o să redau și câteva simple și înduioșătoare înțelepciuni ale Bucurei Dumbravă despre traiul pastoral milenar:
„Nu e cioban sau țăran care a ciobănit, – și cei de pe la munte au umblat mai toți cu oile, – căruia să nu-i fie dragă această meserie. „Ai venit sus la noi, la aer”, îți zice binevoitor baciul, ieșind din gura neagră și joasă a stânei, în lumina soarelui. Iar unul răspunse unui turist, care-l întrebase, dacă nu-i e urât în singurătate: „Nu sunt singur, sunt cu oile și cu munții”. Cu cât plaiurile sunt mai neumblate, cu atât ciobanii sunt mai îndatoritori și mai credincioși datinilor vechi de ospitalitate. Mi s-a întâmplat de mai multe ori, să mă fii ospătat pe mine și pe însoțitorul meu și să nu fi vrut să primească nimic pentru asta. Darul de la stână nu se plătește. Iar dacă se întâmplă ca ciobanii să nu fie primitori, pricina nu e alta decât că au avut experiențe neplăcute cu turiști fără creștere și lipsiți de tact. Asta îl scârbește pe țăran pentru multă vreme. Câte ceasuri tihnite am petrecut la vatra ciobanilor! La vatra aceea milenară – un colț al încăperii căptușit cu bolovani, ca să nu ardă bârnele de la perete, lângă care și vorbești de aceleași lucruri ca acu o mie de ani, de oi, de lupi și de urși. Iar de jur împrejur stau strajă, de zece mii de ani, munții falnici și brazii înalți, neatinși de luptele și de zvârcolirile umanității de pe șesuri, chiar dacă ele trec câte odată și peste coamele munților, ca un val de nebunie. Valul se duce, cu nebunia lui, și sus rămân stâncile, codrul, apele și stânele. Iar când, după topirea zăpezilor, cântecul apei se-ntărește, codrul înverzește și pășunea înflorește, atunci, împrejurul stânelor sure, sună tălăngile amestecate cu behăitul mieilor și cu lătratul câinilor, și baciul cuminte vorbește de oi, de lupi și de urși, și câteodată cu îngăduială, și de nebunia lumii. El simte că oricât de mult s-ar lăuda această lume cu drepturile și puterile ei, ea nu ființează decât prin munca baciului și a fratelui său întru cinste și hărnicie, plugarul.”
