Un străvechi proverb evreiesc subliniază că: „Dumnezeu nu a putut fi peste tot, așa că a creat mamele… ce înțeleg chiar și ce nu spune un copil.”
Din acest motiv, poate, în capătul îndepărtat al sălii de judecată aflăm, aproape de fiecare dată, o năframă de sub care licăresc doi ochi înlăcrimați ce dau vina pe întâmplare, pe împrejurări și cer, fără cuvinte, înțelegere și îngăduință pentru acuzat, reamintind că „iubirea unei mame rezistă în orice condiții: în onoare, ca și în dezonoare; chiar dacă suferă oprobriul lumii, nu se dezice de iubirea sa” – Washington Irving. Și sunt ferm convins că și la judecata de apoi ea va fi prezentă în augusta sală și că nici un avocat din lume nu ar putea-o întrece în măiestria argumentației de apărare a vlăstarului său.
Imaginar, am încadrat și încuiat într-o mare lacrimă de mamă, ca într-o grăuncior de chihlimbar, și orice proces de partaj judiciar succesoral, datorat orgoliului, lăcomiei și care înseamnă o vie vrăjmășie între cei crescuți sub același acoperiș de aceeași sfântă mână, care au băut apă din aceeași cană și au mâncat dintr-o singură farfurie, cum se obișnuia, la sat, în secolul trecut. Ce suferințe cumplite poate îndura, acolo-n cer, ființa ce i-a purtat, pe rând ori chiar deodată, în pântece când zărește dezgustătoarea „scârbă și suspinare” dintre frați, regretând amarnic, poate, că le-a lăsat „dragilor” averea agonisită – cu sudoare și rupându-și de la gură – în loc să dea de pomană, de sufletul ei, până la ultimul bănuț.
Bunica paternă a soției avea o vorbă cuminte care mi-a revenit, acum, în minte: „așa cum ai cinci degete la o mână și toate te dor la fel dacă, cumva, te-ai lovit, tot așa suferă și o mamă pentru fiecare dintre copiii săi”. Ca atare, plecând de la spusele „Mamei Miluță”, nu e greu de închipuit ce simte o mamă când își vede „puii” învrăjbiți pe veci căci, convinși fiind de faptul că dreptatea a fost de partea lor și că le-a fost luată pe nedrept, împricinaților nu le mai poate readuce pacea nici măcar o hotărâre pronunțată de Dumnezeu Sfântul, „care dacă ar trăi pe pământ, sigur s-ar trezi cu ferestrele sparte” (proverb evreiesc) la cât de înverșunați sunt oamenii din fire.
Omul își pierde calitatea de copil abia când mama nu mai este și uită, adesea, că amintirea ei este busolă și balsam, că este unitatea de măsură a bunătății și a bunului-simț, că în orice răscruce a vieții s-ar trezi năuc, fără a ști încotro să se îndrepte, el poate recurge la un exercițiu simplu de imaginație provocat de o singură întrebare: „Cum aș putea-o mulțumi și face mândră, de mine, pe mama?”
„Omenirea trebuie să se agațe de Domnul, așa cum copilul se agață de toate fibrele mamei sale: Dumnezeu este o mare inimă de mamă. (…) Nu știu dacă nu cumva afecțiunea aceasta, recunoștința descătușată de orice interes nu depășește hotarul iubirii” (…) Știința de a fi mamă comportă virtuți tăcute, neștiute de nimeni, fără paradă, o virtute amănunțită, un devotament de fiecare clipă. (…) Nici servitorii mulți la număr, nici o dădacă bună nu pot scuti o mamă să rămână pe câmpul de bătălie unde blândețea trebuie să lupte cu micile necazuri copilărești, cu micile dureri. (…) Oricât m-ar costa, îi accept iluziile, asemenea unei mame – așa cum îmi închipui eu o mamă – care se face luntre și punte pentru o plăcere de-a copilului său. (…) Maternitatea este o afacere în care am investit un credit uriaș…, are menirea să-mi sporească energia și să-mi lărgească inima…” – Memoriile a două tinere căsătorite, Honore de Balzac
„Îți vorbesc ca o mamă deopotrivă de prevăzătoare și încrezătoare în același timp. Dacă tu îți cunoști îndatoririle, eu știu tot așa de bine ce suflet curat și ce minunate năzuințe ai. Ți-aș putea spune fără teamă: Haide, dragul meu, înainte! Dar tremur pentru că sunt mamă; și fiecare pas al tău va fi însoțit de rugile și binecuvântările mele.” – Moș Goriot, Honore de Balzac
„Copiii știau că mama trăia numai pentru ei, că îi călăuzea în viață cu toată inteligența dragostei și că lor le dăruia toate gândurile, toate clipele ei. (…) Bunul Dumnezeu a vrut ca pruncul să se lipească de sânul mamei ca ea să înțeleagă că are a-i purta îndelung de grijă. (…) Dragostea fără margini a mamei făcea ca toate să fie ușoare.” – Casa cu rodii, Honore de Balzac
„Sentimentul matern este atât de mare în inimile iubitoare, încât, înainte de a ajunge la indiferență, o mamă trebuie ori să moară, ori să se sprijine pe o altă mare putere, religia sau dragostea. (…) Inima unei mame este un abis în adâncul căruia se află pururea o iertare.” – Femeia la treizeci de ani, Honore de Balzac
Asemenea unui soare ajuns la asfințit, dar care nu va apune niciodată, imaginea mamei dăinuie deasupra orizontului pe tot parcursul existenței.
„Ea frânse bucata de pâine în două și o împărți copiilor, care o dădură pe gât dintr-o înghițitură. (…) Nu și-a păstrat nici o firimitură, mormăi sergentul. Pentru că nu-i flămândă, zise soldatul. Pentru că-i mamă, replică sergentul.” – Anul 93, Victor Hugo
Mereu înaintea gândurilor noastre…
Cum ar arăta lumea fără mame și pământul fără primăveri ?