Pentru a afla despre strășnicia și statornicia cazacilor vă recomand să citiți (sau chiar să recitiți, cu ochii unei alte vârste) romanul „Donul Liniștit”. A fost scris în perioada 1926-1940 de către scriitorul Mihail Șolohov, fiindu-i decernat Premiul Nobel pentru Literatură, anul 1965. Cartea prezintă soarta zbuciumată a cazacilor în cea mai tulbure perioadă a Rusiei : prima conflagrație mondială, revoluția bolșevică și războiul civil, fiind o frescă vie a vieții tradiționale, ce inspiră multă putere și pasiune. Pentru o deplină edificare asupra situației speciale din Rusia acelor ani de cumpănă aveți la îndemână și romanul „Calvarul”, scris de Alexei Tolstoi.
Despre cazaci a mai scris în anul 1835 Nikolai Gogol. E vorba de nuvela „Taras Bulba”, ce prezintă povestea romanțată a unui cazac zaporojean care își sacrifică feciorii pentru un ideal și moare senin și împăcat, luptând pentru principiile și valorile strămoșești.
Și scriitorul Henryk Sienkiewicz (deținătorul Premiului Nobel pentru Literatură, anul 1905) a scris elogios la adresa cazacilor în trilogia istorică: „Prin foc și sabie”, „Potopul” și „Pan Wolodyjowski”, publicată în perioada 1883-1887. O carte plină de patriotism, cu aspect de fereastră deschisă spre epoca eroică a vajnicilor șleahtici polonezi.
Pe parcursul acestor lecturi am avut însă revelația că acești cazaci (ce iubeau libertatea mai mult decât viața, așa că nu s-au supus nimănui, niciodată), se aseamănă până la confundare cu moroșenii noștri.
Locuitorii Maramureșului sunt urmașii dacilor liberi, pe care nici legiunile romane nu i-au putut lua total în stăpânire și nici ceilalți cotropitori, câți s-au perindat pe scoarța pământului maramureșean. Toți asupritorii au fost uluiți și înspăimântați de dârzenia și îndărătnicia unor oameni cu sufletul cât casa, care sunt în stare să-ți dea cămașa de pe ei, dar nu te iartă, indiferent de consecințe, dacă ți-ai călcat cuvântul ori de cumva l-ai necinstit.
Sunt oameni de omenie și de onoare care au luptat necontenit pentru neatârnare și sunt în stare de orice sacrificiu pentru dreptate și libertate. Nu e o întâmplare că Maramureșul a dat istoriei un haiduc legendar precum Pintea Viteazul, că zămislirea Moldovei e legată de Mararamureșul care i-a „donat” pe voievozii Dragoș „Descălecătorul” și Bogdan „Întemeietorul”, că Munții Țibleș au fost o redută remarcabilă a rezistenței anticomuniste din România.
Numai mari și temerari meșteri pot clădi doar din lemn biserici înalte cât o catedrală de piatră, cu turle ascuțite ațintite obraznic spre cer. Numai oameni faini și destupați la minte au puterea de a face glume pe seama lor, înveselind astfel un cimitir, și doar creștini cu credință clară și curată pot pune la cale un pelerinaj anual precum cel de la Mănăstirea Moisei. Nicăieri în lume nu afli o ladă de zestre folclorică ca în Maramureș. Și nici horă și horincă ca a moroșenilor, n-are nimeni.
N-am rădăcini în Maramureș. Numai un prieten vechi și bun. Dar trebuie să recunosc un lucru: moroșenii sunt oamenii liberi plămădiți cu câte un dram de demon și divin. Numai așa se explică faptul că la ei și patima, și credința, sunt situate la cote înalte. Pentru ei nu există platitudine și mediocritate, ci numai agonie și extaz, doar viciu și virtute. Nu cale de mijloc, nu banalitate, ci numai absolut.