Nu o dată m-am întrebat cum poți rămâne întreg la minte după ce ai fost împins în vâltoarea celei mai mari nebunii a omenirii, trăind de pe o clipă pe alta, cu moartea de mână călcând… și, mai ales, cât de scurt și de ușor e drumul de la stadiul de om obișnuit să mângâie la cel de fiară în stare să frângă viața unui necunoscut nevinovat și care sfârșește cărând conștiința încărcată a unui criminal în serie. Dar oricât aș cugeta pe aceste două teme tot nu pot pricepe ce dedublare are loc în mintea omului, în sufletul lui și ce resorturi interioare permit o atare transformare uluitoare.
Despre războaie au scris bărbații. Și au făcut-o, cel mai adesea, pompos ori punând accentul pe bravură. Tocmai de aceea contrastul oferit de mărturiile femeilor sovietice (din Rusia, din Ucraina…), participante activ pe câmpurile de luptă ale celui de-al doilea război mondial, este unul frapant, trăirile și traumele relatate pledând covârșitor pentru pace: „Povestirile femeilor sunt altfel și vorbesc despre altceva. Războiul femeilor are culorile și mirosurile lui, petele lui de lumină și de întuneric și propriul său spațiu senzorial. Cuvintele sale. În ele nu există eroi și izbânzi de necrezut, ci numai oameni pur și simplu, care se îndeletnicesc cu o treabă omenesc-neomenească. Și în el suferă nu doar ei (oamenii), ci și pământul, și păsările, și copacii. Toți cei care trăiesc, alături de noi pe pământ. Și suferă fără cuvinte, ceea ce e mai înfricoșător.” – Svetlana Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie
Nu cred că Dumnezeu a murit, cum considera filosoful Friedrich Nietzsche, dar nici n-ar fi de mirare să se fi scârbit de stupiditatea noastră, să ne fi abandonat pe orbita fără întoarcere a distrugerii și să fi făcut o altă lume, „și-mai-și”, la milioane de ani lumină distanță de pământ. Oricum, mi se clatină credința de fiecare dată când văd cum este târât numele și pretinsa implicare a lui Dumnezeu în războaie, deși în decalog este înscrisă, fără nici un fel de circumstanțiere, porunca „Să nu ucizi!” : „Am încercat să înțeleg cum se deosebește moartea de ucidere și unde se află granița dintre omenesc și neomenesc. Ce se întâmplă cu omul care rămâne singur cu gândul acesta nebunesc că poate să-și omoare semenii? Ba chiar e obligat să-i omoare. (…) Îmi aduc aminte numai ce am trăit eu însămi… Numai războiul meu. În jur erau mulți oameni, dar eram mereu singură, pentru că omul e mereu singur în fața morții. Îmi amintesc de o singurătate cumplită. (…) Jurasem – jurământ de ostaș – că, dacă e nevoie, îmi dau viața, dar așa de tare voiam să trăiesc! De acolo, chiar dacă te întorci viu, sufletul oricum te doare… Cumplită durere… ” – Svetlana Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie
„Nimic nu-l înspăimântă mai tare pe om decât faptul de a fi conștient de ceea ce e capabil să facă și să devină”, spunea un alt mare filosof (Soren Kierkegaard), paroxismul fiind atins atunci când : „S-a primit Ordinul 227 – „Nici un pas înapoi”. Dacă dai înapoi te așteaptă glonțul. Ești împușcat pe loc. Sau trimis la tribunal și pe urmă în batalioane disciplinare speciale. Celor care nimereau acolo li se ziceau osândiți. Iar cei care scăpaseră din încercuire sau evadaseră din prizonierat erau trimiși în lagăre de filtrare. În spatele nostru veneau detașamentele de baraj… Trăgeau în ai noștri… (…) Da, am învins, dar cu ce preț! Cu ce preț înspăimântător?!” – Svetlana Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie
După o asemenea undă de șoc, este aproape imposibil ca războiul din om să se termine odată cu încheierea păcii: „Am mai plecat în misiuni de cercetare, după război, timp de vreo cincisprezece ani. În fiecare noapte… Visele, unul și unul: ba nu-mi funcționa automatul, ba eram încercuiți… Te trezești cu dinții clănțănind în gură. Când s-a terminat războiul, trei dorințe aveam: prima – să nu mă târăsc pe burtă, ci să merg cu troleibuzul, a doua – să mănânc singură o franzeluță întreagă și a treia – să dorm pe săturate într-un pat alb, cu cearșafuri scrobite, care să foșnească. (…) Știam noi ce e războiul? Eram prea tinere… Abia acum mă trezesc noaptea de groază când visez că sunt la război… Zboară un avion, avionul meu, ia înălțime și … cade… Îmi dau seama că mă prăbușesc. Ultimele minute de viață… Și mă năpădește groaza până mă trezesc, până când visul se risipește. Bătrânul se teme de moarte, iar cel tânăr râde de ea. El e nemuritor! Nu credeam pe atunci că am să mor… (…) Asta nu puteam înțelege: cum să mă omoare dacă eu abia venisem pe front? Încă nu știam cât de obișnuită și de neselectivă e moartea. N-ai cum s-o dai la o parte, s-o convingi să te ocolească.(…) La început de te temi de moarte… Ești cuprinsă și de uimire, și de curiozitate. Pe urmă nu mai rămân nici una, nici alta – de oboseală. Tot timpul ești la limita puterilor. Dincolo de ea. Până la urmă nu mai ai decât o singură spaimă: că, moartă, o să arăți urât. Numai să nu te nimerească vreun obuz și să te facă bucăți-bucățele... (…) La război, cum se spune, ești pe jumătate om, pe jumătate animal sălbatic. Așa și e… Altfel n-ai cum să supraviețuiești. Dac-ai să fii doar om, nu. Până la Varșovia am ajuns… Și tot pe jos…” – Svetlana Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie
Când din focul armat, odată încheiat, rămâne doar o jale nesfârșită răsfirată peste ruine fumegânde, nu cred că mai contează cine a câștigat lupta: „Satul copilăriei mele de după război era un sat al femeilor. Al muierilor. Nu-mi amintesc de glasuri bărbătești. (…) În biblioteca școlii, jumătate din volume sunt despre război. Și în cea sătească, și în cea din centrul regional, unde tata mergea deseori după cărți. Acum am aflat de ce. Întâmplător oare? Noi tot timpul ne-am războit sau ne-am pregătit de război. Ne aminteam cum luptaserăm. Niciodată n-am trăit altfel. Va trebui cândva să petrecem multă vreme deprinzându-ne. În școală ne-au învățat să iubim moartea. Scriam compuneri despre cum eram gata să murim în numele… Visam…” – Svetlana Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie
Și totuși, dacă oamenii mari – și capabili să afirme : „decât să pierd războiul, mai bine să piară lumea” – ar cugeta adânc și cu dragoste la OAMENII MICI, nu s-ar mai ajunge poate aici: „– Mami, ce e aia război…? (…) Cum să-i răspund…! Vreau să o trimit în lume cu o inimă simțitoare și să o învăț că nu putem rupe pur și simplu o floare. Că e păcat să rupi aripa unei libelule. Dar cum să-i explici unui copil războiul? Moartea? Să-i răspunzi la întrebarea de ce acolo oamenii se omoară? Îi omoară chiar și pe cei mici, așa cum e ea.” – Svetlana Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie
Iar dacă, așa cum spune tot Kierkegaard: „ viața poate fi deslușită doar uitându-ne înapoi și trăită doar privind înainte”, pentru a nu cădea în capcana neghioabă a istoriei, repetând idioțeniile ce au marcat-o, este imperios necesar să tragem învățăminte din greșelile înaintașilor: „Știu un singur lucru: în război, omul devine cumplit și de nepătruns. Cum să-l înțelegi? (…) Toți credeam că, după război, după atâta suferință, după marea aceea de lacrimi, vom trăi o viață minunată. După Victorie… (…) Multă vreme n-am crezut că Victoria noastră are două fețe – una minunată, alta cumplită, numai cicatrici, insuportabil de privit. (…) Omul e uimit de el însuși, de ceea ce i s-a întâmplat. Trecutul a dispărut, cu vârtejul lui nebunesc, amețitor, s-a ascuns, dar omul a rămas. A rămas în mijlocul vieții de zi cu zi. (…) Nu poate să existe o inimă pentru iubire și alta, pentru ură. Omul are un singur suflet, și eu întotdeauna mă gândeam cum să-mi salvez sufletul. (…) Omul se vede cel mai bine și se dezvăluie în războaie și poate, în iubire. (…) Dumnezeu nu l-a făcut pe om ca să tragă, l-a făcut ca să iubească. (…) Drumul e unul singur – să iubești omul. Să-l înțelegi prin iubire.” – Svetlana Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie