Pură coincidență, sau poate nu chiar, în preajma celebrării zilei închinate memoriei eroilor am vizionat două filme croite pe calapoade diferite: „Tăcerea mării”, iar mai apoi „Excepția”, și am citit cartea „Toată lumina pe care nu o putem vedea” scrisă de romancierul american Anthony Doerr, toate aceste creații artistice fiind însă legate cu fire fine prin una și aceeași problematică dezbătută, a dramelor din spatele frontului și a raporturilor dintre învingători și învinși, pentru ca la scurt timp să am șansa de a descoperi romanul rămas neterminat: „Suita franceză”, conceput la începutul celui de-al doilea război mondial de o ucraineancă cu origini evreiești: Irene Nemirovski, ce a trăit mai mult de jumătate din viață în Franța și care a decedat în anul 1942, la vârsta de 39 de ani, în lagărul nazist de la Auschwitz, cartea, păstrată timp de peste cinci decenii în manuscris, fiind ecranizată imediat după publicare.
În iunie 1940, când Parisul a fost ocupat de germani, surpriza și deruta francezilor a fost totală, fiind împinși spre un exod apocaliptic, pe parcursul căruia, aflați la discreția împrejurărilor, oamenii au început să-și dezvăluie adevărata „față”: lăcomia și lașitățile sau, dimpotrivă, altruismul și forța lăuntrică de care habar nu aveau. Totodată, obligate fiind să ia în gazdă câte un ofițer german, unele femei au înțeles să-și exprime rezistența, una de natură națională, prin tăcerea încăpățânată de a răspunde încercărilor de a face conversație efectuate de bărbatul cult și manierat aflat lângă ele, în timp ce altele, descoperind umanitatea soldaților germani, se „aruncă” nebunește în brațele acestora.
„Mila creștină, bunătatea atâtor secole de civilizație o părăseau, cădeau ca niște ornamente vane, dezvăluindu-i sufletul uscat și gol. Ea și copiii ei erau singuri într-o lume ostilă. Trebuia să-și hrănească și să-și adăpostească puii. Restul nu mai conta. (…) Bărbatul o luă de mână, o trase înainte și brusc, îi trecu prin minte un gând ciudat, fierbinte și sfredelitor ca un fulger; acela că alergau spre moarte. O lipi de el, îi aplecă cu forță capul, îl ascunse sub pardesiu așa cum ai lega un condamnat la ochi și poticnindu-se, gâfâind, ducând-o aproape pe sus, străbătu cei câțiva metri care îi despărțeau de malul opus. Cu toate că inima părea să-i bată în piept ca o limbă de clopot, nu-i era cu adevărat frică. Dorea cu o ardoare încrâncenată să-i salveze viața. Avea încredere în ceva invizibil, într-o mână ocrotitoare întinsă spre ei, asupra lui, slab, amărât, mic, atât de mic încât avea să fie cruțat de soartă ca un pai de furtună. (…) – Soția mă așteaptă sau, mai degrabă, așteaptă pe cineva care a plecat pentru prima dată acum patru ani și care nu se va mai întoarce niciodată… exact același. Absența e un fenomen foarte ciudat (…) Există femei care așteaptă același bărbat și altele care așteaptă un bărbat diferit de cel care a plecat, însă toate sunt dezamăgite. (…) Și ce dacă? German sau francez, prieten sau dușman, mai întâi de toate e bărbat, iar eu sunt femeie. Se poartă frumos cu mine, e tandru, atent… Când sărută are răsuflarea plăcută, nu miroase a alcool ca bărbații de pe la noi. Mie-mi ajunge asta. Nu caut altceva. Au unii grijă să ne complice destul viața cu războaie și toate celelalte necazuri. Între un bărbat și o femeie lucrurile merg cu totul altfel. (…) Erau singuri – se credeau singuri – în casa mare și adormită. Nici o mărturisire, nici o sărutare, tăcere… Apoi, discuții înfierbântate și pasionate, în care vorbeau despre țările lor, despre familiile lor, despre muzică, despre cărți… Fericirea stranie pe care o simțeau… Graba de a descoperi inima celuilalt, o grabă de iubit care este deja o formă de dăruire , prima, dăruirea sufletului înainte de cea a trupului. „Cunoaște-mă, privește-mă, Așa sunt. Uite cum am trăit, uite ce-am iubit. Și tu? Și tu, iubitul meu?” Dar, până atunci, nici o vorbă de iubire. La ce bun? Sunt inutile când vocea răgușește, când gurile tremură, când se lasă tăcerile lungi…”
Ca și în „Dresda” sau „Malena” – două filme de excepție, în iureșul incertitudinilor, ce incită și instigă șoptind: „Acum, căci nu se știe dacă va mai fi și ziua de mâine!”, ca ciupercile după ploaie izbucnesc iubirile interzise peste „întreg întinsul”… Sunt infidelități indecente, și totuși incandescente; imorale, și deopotrivă inegalabile și mai ales invincibile, irezistibile, situate parcă mai presus de voința unui om obișnuit. Într-un astfel de context și înfrânte de ispită, pământenii se dedau, fără regrete, la iubirea „pe luate și furate”, isprăvită iute și care, totuși, îmbată, inundă cotloanele sufletului, fără a putea preciza la finalul lecturii, respectiv a vizionării peliculei, dacă cei implicați au avut parte de izbăvire, dacă le este imputabilă rătăcirea și dacă merită pe deplin oprobriul public abătut asupra lor.
Cum aceste povești de iubire au înflorit „la o margine de drum” și s-au înălțat dincolo de timp, consider că ar fi un moment oportun să prezint o succintă colecție florală de primăvără-vară a Anieșului:
