„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. (…) Și adevărul, mai înainte de a ne sta întreg în față, se manifestă treptat (și ce trepte greu de urcat!) în greșeala lumii, așa încât trebuie să-i deslușim semnele credincioase chiar și acolo unde ele ne apar nedeslușite și amestecate parcă într-o voință pornită cu totul spre rău.” – Umberto Eco, Numele trandafirului.
Legământ pe pământ este între gând și cuvânt și numai cuvintele pot deschide cărări și porți spre adevăr sau minciună, spre concordie sau dezbinare, în raport de cum sunt aranjate într-o apă limpede de argumente sau într-o poșircă de idei răuvoitoare. În vocabular sunt o mulțime de cuvinte care dor, care distrug, care despart, și o puzderie de cuvinte care alină, care adună, care aduc acalmie. Și e clar că un binecuvântat climat de pace socială nu poate fi instaurat pe un strat gros de ură.
„Cuvântul ură, verbul a urî, au mai multe înțelesuri. Înseamnă mai întâi scârbă, oroare, repulsie și ceva; urăsc urâtul, urăsc fățărnicia, urăsc minciuna. Ura mai este și un sentiment complex care ne împinge să dorim răul cuiva, și dacă putem, suprema voluptate, să îl pricinuim chiar noi. În acest caz, ura se datorește unei mânii perseverente ce alege cele mai perfide drumuri pentru a se manifesta, a se descărca pe capul celui urât.” – Vasile Alexandrescu Urechia, Despre elocința română.
Din păcate, în prezent, trăsătura definitorie a societății este ura practicată cu sârg și pe scară largă. Și nu e vorba de un resentiment izvorât din invidie, dintr-o dușmănie oarecare și justificată oarecum, ci de o ură covârșitoare, pătimașă, profundă, ce tulbură traiul în comun și întunecă mințile. E suficient să citim comentariile consemnate, sub protecția anonimatului, la articolele de presă ce incită perfid la ură, pentru a realiza unde ne aflăm. Iar pentru a conștientiza cum am ajuns aici e îndeajuns să urmărim cum „mai-marii” zilei dau tonul, arătând aiurea cu degetul, aruncând anatema în mod iresponsabil sau atacând instituțiile publice esențiale pentru democrație, pentru statul de drept, doar pentru că îndrăznesc să nu stea cu capul plecat și în poziție de drepți.
Acești „dirijori”-toți câți au fost până acum -, ce „cântă” fără partitură și care se împăunează cu reformele fără precedent, și-au făcut un prost-obicei din a se prezenta periodic în fața microfonului pentru a sesiza situații, nu cu soluții și strategii cum ar trebui, ci cu subiecte sensibile, apte să producă o suită de schisme profesionale, de falii sociale, de stări conflictuale ireconciliabile. Rezultatul unui asemenea discurs radicalizat este previzibil: vrajbă, vrăjmășie, zâzanie…
Nu pot preciza precis dacă semințele de scandal sunt scăpate din tărtăcuțe din pură prostie sau dintr-o neglijență imputabilă ori sunt dinadins orchestrate, țintind meschine scoruri și favoruri electorale sau căutând abaterea atenției de la corupția ce se întinde ca o pecingine fără de limite și de leac – un miliard de euro s-a dat și s-a luat mită numai în ultimii 6 ani și e vorba numai de vârful aisbergului infracțional căci marea majoritate a fărădelegilor de acest gen rămân nedescoperite.
Și închei cu un sfat pentru cei ce se cred înalți în „stat”: decât să agiți spiritele cu vorbe goale, să le încaieri fără rost, să le amăgești cu promisiuni pe care nu le poți împlini, mai bine să te conformezi la ce zicea, cândva, Constantin Brâncuși: „sau taci, sau zi ceva mai bun decât tăcerea.”
„Menține-ți gândurile pozitive pentru că gândurile tale se transformă în cuvintele tale. Menține-ți cuvintele pozitive pentru că ele se transformă în acțiunile tale. Menține-ți acțiunile pozitive pentru că ele se transformă în deprinderile tale. Menține-ți deprinderile pozitive pentru că ele se transformă în valorile tale. Menține-ți valorile pozitive pentru că ele se transformă… în destinul tău.” – Mahatma Gandhi.