Mahatma Gandhi a rostit ceva ce merită încrustat adânc pe frontispiciul fiecărei minți: „Trăiește în fiecare zi ca și când ar fi ultima. Învață în fiecare zi ca și cum ai trăi pentru totdeauna”, iar Marcus Aurelius recomanda: „Când te trezești dimineața, gândește-te ce privilegiu prețios ai să fii în viață, să respiri, să gândești, să te bucuri, să iubești…”
Prin urmare, nu prea are nici un rost să ne începem dimineața cu rămășițele zilei de ieri și să târâm după noi tot șiragul de „badoace” zornăitoare: rateuri, rebuturi, refuzuri, resentimente, regrete, răutăți… Și nici nu se face să alergăm după „caii verzi” proiectați pe pânza ipoteticului mâine, ci e de preferat ca fiecare deschidere de pleoape, încărcată de lumina divină, să fie percepută ca o nouă șansă ce trebuie musai stoarsă de toate senzațiile înmagazinate în minunatul „aici și acum”.
Dacă am primi fiecare dimineață ca pe un dar unic, irepetabil, dacă am privi fiecare zi ca pe singura ce ne-a mai rămas, din atâtea altele irosite fără sens, cu siguranță am împodobi-o ca pe un pom de crăciun cu frumusețe, cu bunătate, cu strălucire…
Și poate printre primele lucruri pe care le-am face s-ar număra „apelul” prietenilor vechi și buni. Nu contest că unora le sunt suficienți ei înșiși și că li se pare mult mai comod să trăiască fără prieteni: trudesc exclusiv pentru ei, n-au nici un fel de cheltuieli suplimentare și nimeni altcineva nu le perturbă programul. E vorba și de opțiune, și poate de o incapacitate de a relaționa, de a te dărui celuilalt. Nu toți oamenii sunt dispuși, de pildă, chiar și la momentele de mare sărbătoare, să-și pună casa și cămara la dispoziția musafirilor (acum, când e plin de restaurante), să îi servească nu doar cu produse cumpărate și semi-preparate (chiar dacă își permit pecuniar), ci și cu „bunuțuri făcute de mânuța lor” (vorba unui amic), fără a le păsa că ochii li s-au umplut cu fumul de la grătar, iar după petrecere, au mult de strâns și de spălat.
Este îndeobște cunoscut că unui prieten îi dorești tot binele și că îl cinstești cu ce ai mai bun. Pentru marea majoritate, peregrinând pe pământ, lumea li s-ar părea un pustiu dacă n-ar exista prietenii adevărați, sinceri, dezinteresați… Se știe că prietenia este ca vinul, cu cât este mai veche cu atât este mai bună și binefacerile unei prietenii trainice și temeinice sunt nenumărate, fiind date de loialitate, de generozitate, de încredere, de certitudine căci, așa cum se spune, sunt prieteni pentru nevoie, prieteni de nevoie și prieteni în afară de orice nevoie – cei puțini și prețioși. Prezența unor asemenea prieteni, nu neapărat fizică, e un balsam și o sursă de siguranță, conferită de faptul că există oameni pe care îi poți suna și la miezul nopții pentru a primi suportul de care ai nevoie. Aristotel afirma că prietenia este un fruct care se coace lent, iar Rabindranath Tagore a adăugat că profunzimea prieteniei nu depinde de distanțe. Este clar că pomul bun se cunoaște după roade și omul bun după prieteniile păstrate. Au însă un farmec aparte și poate chiar ceva sacru în ele, acele prietenii încercate și încărcate de timp. Și nu fac referire la cei care se întâlnesc zilnic lângă „țapul de bere” ori ceașca de cafea, pentru a-și omorî timpul ori pentru a cleveti, ci de acele prietenii clădite, în ani și ani, pe alese, pe admirație, pe afinități, pe amintiri, pe conversații ce își reiau cursul de parcă au fost întrerupte cu o seară înainte, deși „trupa” nu s-a mai întrunit, în întregul ei, de câteva luni.
Aceste mici reflecții mi-au fost prilejuite de curând, când cineva, de ziua sa, a cerut prietenilor să urce împreună un munte și ignorând vremea nu tocmai potrivită pentru o astfel de drumeție, cu toții s-au „împelerinat”, s-au încolonat pe cărăruie și au urcat, cu drag. În fața unei astfel de situații speciale nu poți decât să-ți pleci fruntea și să constați că prietenii, sunt peștișorii de aur, din povestea frumoasă a vieții, ce îndeplinesc dorințele și de ce nu, îngerii ce însuflețesc jăraticul bucuriei de a trăi.
