Sunt absolvent al Liceului „George Coșbuc” din Năsăud și în perioada 1981-1985 am intrat aproape zilnic – căci pe atunci se făcea școală de luni până sâmbătă – în „Casa Albă” a Năsăudului, în vechea vatră de lumină intelectuală a românilor transilvăneni, strălucind asemeni celei de la Blaj. Aici, impresionat fiind de atmosfera educațională de excepție și de arhitectura inedită a imobilului înnobilat cu tablourile de absolvire a atâtor oameni de mare valoare, ce erau pe atunci expuse pe holuri, și mai ales de spațioasa scară centrală a clădirii ce se despărțea „în două ape” la catul de sus al construcției, am avut privilegiul de a fi elev al reputatului și regretatului profesorului Tomi Gavril, ce nu uita să reliefeze, cu un tact pedagogic aparte, și glorioasele pagini de istorie locală și care, încă de la prima oră de curs, ne-a spus câte ceva despre profesorul Ion Ciocan.
Poate și pentru că s-au născut, la un secol distanță, în același sat someșean: Mocod, neprețuitul meu dascăl ținea să-l amintească cu pioșenie pe celălalt mare cărturar, ctitor al clădirii impozante și elegante în care mi-a fost dat să învăț, cum extrem de rare erau pe vremea când a fost ridicată și puține sunt chiar și pe timpurile noastre. În finalul expunerii – după anul 1990 a scris chiar o carte dedicată ilustrului său înaintaș – d-nul profesor Tomi Gavril nu ezita să menționeze și faptul că, pentru meritele probate și realizările profesionale adunate, în anul 1890, fostului director al gimnaziului din Năsăud i s-a decernat una dintre cele mai înalte distincții imperiale: „Crucea de cavaler” al Ordinului Franz Josef.
Profesorul Ion Ciocan (19.02.1850, Mocod – 06.09. 1915, Budapesta) s-a născut în familia învățătorului Andrei Ciocan și după primii ani petrecuți la Școala Trivială din Zagra și Școala Normală din Năsăud, și-a continuat studiile la nou-înființatul Gimnaziu superior românesc din Năsăud unde, în anul 1871, a obținut „testimoniul de maturitate” (diploma de bacalaureat) cu calificativul „eminent”. A urmat apoi, ca bursier, cursurile universităților din Viena, Graz și Budapesta, întorcând-se la Năsăud în anul 1878 când a și fost numit profesor de gimnaziu și ulterior, în anul 1880, director al acestei instituții de învățământ, funcție pe care a păstrat-o până în anul 1898 când a acceptat propunerea de a prelua catedra de limba și literatura română a Universității Pazmany Peter din Budapesta.
Ion Ciocan nu a fost doar un intelectual de mare clasă și un dascăl vizionar, devotat profesiei căreia i s-a închinat, ci și un bun gospodar și un abil om politic transilvănean, fiind ales, în mod repetat, timp de aproape două decenii, ca deputat de Năsăud în Parlamentul din Budapesta.
Nu vă ascund că ori de câte ori prezint, chiar și succint, un astfel de evident exemplu pozitiv și, comparativ, zăresc atâția „neica-nimeni” care au acaparat scena politică românească actuală, obișnuiesc să-mi spun că minoritățile naționale sunt mult mai atente când întocmesc listele de partid pentru parlamentul țării unde trăiesc, integritatea și competența celor împuterniciți să acționeze în numele colectivității pe care, cu cinste, o reprezintă, fiind situată adesea dincolo de orice urmă de îndoială.
Este de notorietate că nu poate construi temeinic o țară cel ce se crede „cineva” și care n-a clădit în viața lui o casă, sau un coteț, n-a semnat cel puțin 10 ani într-o condică de prezență și nu a ajuns nici măcar „șef de echipă”. Și la fel de adevărat este că nu te poți aștepta la propășire și prosperitate atunci când meritocrația este lăsată să aștepte la ușă, în timp ce în capul mesei cuvântă cumetria și nepotismul.
În județul Bistrița-Năsăud, cele mai frumoase clădiri publice ridicate în ultimii 30 de ani sunt, de departe, Palatul de Justiție din Bistrița și Palatul de Justiție din Năsăud. Și să nu ne amăgim că cei din ministerul de resort i-au implorat pe magistrații bistrițeni și năsăudeni să pornească degrabă la edificare ori că în țară situația e la fel de bună. Nici vorbă, sunt zeci de sedii de instanță aflate în stare deplorabilă, căci justiția nu a fost niciodată poziționată printre priorități, fiind nevoie pentru demararea și finalizarea lucrărilor mai sus menționate de multă muncă de convingere și de un noian de proiecte, aprobări, avize, memorii, referate, contracte, ședințe și ani de stres intens pentru cei trei judecători aflați la conducerea Tribunalului Bistrița-Năsăud: Buta Gheorghe, Marian Nicolae și Preda Liliana, consemnați în ordinea cronologică a deținerii funcției. În pofida strădaniilor depuse pentru înălțarea acestor edificii nu le-a fost decernată nici măcar distincția de „cetățean de onoare al județului Bistrița-Năsăud”. Modești și discreți cum sunt, nici unul dintre ei nu așteaptă recunoașterea publică a meritelor incontestabile ce le revin ori o altă formă ce exprimă recunoștință, sau minimul respect, și totuși …