Uneori, nu sunt capabil să exprim într-o formă adecvată, acceptabilă ceea ce simt și, mai ales, ceea ce mă frământă, și mă trezesc stând pe marginea standului cu sărmanele mele cuvinte, fără a putea decide care sunt cele mai potrivite și mai edificatoare pentru a reda fidel starea de fapt, pentru a fi înțeles întrucâtva. Așa s-a întâmplat și deunăzi când, din apelul unui prieten – preluat în presa locală -, am aflat despre nevoia urgentă de ajutorare a unei doamne inginer de la Direcția Silvică Bistrița ce întruchipează lumina caldă, sensibilă, distinsă, delicată… (chiar dacă profesează în silvicultură, într-o lume cioplită-n lemn, preponderent bărbătească), iar când i-am destăinuit neputința de exprimare cu care mă confrunt unei foste colege de la tribunal (și ea absolventă al Liceului „George Coșbuc” din Năsăud) aceasta mi-a spus: o să vină și starea, o să găsești și cuvintele… Nu știu dacă le-am aflat cu adevărat, dacă deja s-au maturat, dar astăzi, în pofida îndoielilor pe care le mai am încă, voi da curs nevoii sociale de a fi alături de aproapele mult prea împovărat (ajutându-l, chiar și cu o rugăciune, în clipele de cumpănă) și voi da glas, totodată, unei revolte lăuntrice care mă ia în stăpânire când văd soarta rea hărăzită oamenilor buni.
Și acestea fiind zise, mă duc în continuare pe cale și adaug faptul că în toamna anului trecut, în timpul unei drumeții în Munții Rodnei, a încolțit în mine un gând: de a ridica o cruce în Vf. Roșu, un munte „cât toate zilele” dar care nu poartă pe creștet nici măcar o piatră pe care să aibă numele mâzgălit. I se spune astfel de la mantia de iarbă roșiatică pe care o poartă toamna târziu, deși înfățișarea piramidală și felul în care domină împrejurimile l-ar îndreptăți la titulatura de Vf. Judelui, mai ales că aduce cu piscul omonim din Munții Retezat. Pe parcursul traseului urmat atunci am stabilit, în detaliu, ce formă va avea crucea, din ce material și unde o voi confecționa, cum o s-o duc acolo sus…, iar spre seară, pe drumul de întoarcere, după o zi petrecută deasupra norilor, am decis și ce voi scrie pe tăblie: „Ca să am un credincer, / Peste culmile mărunte, / Azi am pus o cruce-n frunte, / De unde multe par mărunte, / Iară eu, un biet grăunte… / Am urcat o cruce-n munte, / Ca s-o iau cu mine-n cer.”, sub semnătura „un iubitor de munte”. După… am tot pus câte un ban deoparte, până într-o noapte când un vis mi-a dat de înțeles că nu am dat cât ar fi trebuit și că e mult mai potrivit să ridic, măcar un pic și alături de ceilalți, crucea grea purtată de altcineva, decât să înalț, de unul singur și într-o manieră lipsită de smerenie, o cruce care să ruginească la porțile cerului. Așa e în viață: nu o dată omul își dă seama destul de târziu că insistă (din inerție, din dorința de a duce planul la bun-sfârșit…) să se deplaseze pe un drum care nu duce nicăieri și a cărui falsă țintă nici nu contează în ecuația vieții, dar această situație este dintr-o altă poveste.
Starea specială de spirit, făgăduită de fosta mea colegă de la tribunal, a sosit subit de Crăciun (când cuvintele s-au înghesuit spre ieșire) și grație unei alte împrejurări, la care mulți i-ar spune coincidență, căci tocmai în zilele premergătoare sfintei sărbători, i-a venit rândul la lectură unui roman pe care îl cumpărasem, de câteva luni, mânat de dorința de a citi toate cărțile ce poartă-n titlu cuvântul munte: Pe drumuri de munte (de Calistrat Hogaș), Cartea Munților (de Bucura Dumbravă), Muntele Vrăjit (de Thomas Mann) și așa mai departe. Cartea cu pricina, din care astăzi voi alege câteva fragmente ce mi se par reprezentative, a fost scrisă de Paulo Coelho, este intitulată „Al cincilea munte”, îl are ca personaj principal pe Sf. Proroc Ilie și constituie nu doar un îndreptar de învățătură, ci și un antidot la indignarea ce stăruie să cuprindă inima omului atunci când dă peste un caz de nedreptate divină și când îi vine să rostească cu năduf – și cu pumnul ridicat către cer – ca și Împăratul David: „Pentru ce stai așa departe, Doamne? (Psalmii 10:1) (…) Vino în ajutor, Doamne… ”(Psalmii 12:1) oamenilor evlavioși precum s-a dovedit a fi și doamna căreia îi închin aceste simple gânduri și pe care, cu mulți ani în urmă, am întâlnit-o pe centrul vechi al Bistriței în pragul zilei de 8 martie. Era însoțită de fiica sa (pe atunci elevă în clasele primare), iar de pe o măsuță pliantă dăruia cu generozitate mărțișoare trecătorilor. Le dăruia, acesta e cuvântul potrivit raportat la prețul modic practicat, deși erau frumos lucrate manual și meșterite, cu drag, de mamă și de fiică, împreună. Și a mai fost ceva ce m-a impresionat: fiecare fir de mărțișor avea atașat câte un răvaș ce conținea o poezie de dragoste. Amintindu-mi de această scenă încărcată de duioșie, de mărinimie e peste puterile mele să rămân netulburat când ochii în care sălășluiește o strălucire blândă de bunătate trec prin grele încercări, parcă nemeritat rezervate tocmai ei, doamnei „tăt numa suflet liniștit” și care, pentru a-și împlini destinul, pentru a înainta pe calea devenirii a mai urmat o facultate – cea de psihologie -, doar din dorința sinceră de a înțelege semenii, de a le oferi o mână și o vorbă de ajutor…
„ – Dacă totul stă în puterea lui, de ce nu-i apără de suferință pe cei care-l iubesc? (…) Nu întotdeauna voința lui se potrivește cu ceea ce suntem sau simțim; te asigur însă că există o rațiune în tot ce face EL. (…) De fapt, singura mea certitudine este pariul pe care l-am făcut: sunt încredințat că totul se petrece din voia Celui de Sus. (…) Poate că omul își trădează destinul pentru că Dumnezeu nu-i mai stă prin preajmă. Ne-a sădit în suflete visuri dintr-o vreme în care totul era cu putință și a plecat să se îngrijească de alte treburi. Lumea s-a schimbat, viața a devenit mai grea, dar Domnul nu s-a mai întors să schimbe visurile oamenilor. (…) Când omul își urmează destinul, e nevoit uneori să apuce pe alt drum. Alteori, împrejurările sunt mai puternice și e silit să se resemneze și să cedeze. Toate astea fac parte din ucenicie. (…) În viață, din toate bătăliile înveți câte ceva, inclusiv din cele pierdute. (…) Trăiesc în deșert – la fel de bine cum trăiam înainte în atelierul meu – pentru că inima m-a învățat că un om trebuie să treacă prin mai multe etape pentru a-și putea împlini destinul. (…)
„Vezi acest Al Cincilea Munte? întrebă Ilie. Dacă-l privești din locuri diferite, ți se va înfățișa altfel, deși este același munte. Tot așa se întâmplă cu întreaga creație: sunt mai multe întruchipări ale aceluiași Dumnezeu.” – Al cincilea munte, Paolo Coelho
Lesne de zis, de pe margine, dificil de înfăptuit, când te trezești aruncat, cât ai clipi și fără veste, în miezul evenimentelor.
Și dacă vreodată veți ajunge pe Vf. Roșu, vă rog să v-amintiți c-am ridicat cândva o cruce… Și o poate face fiecare (mare, mică, mititică…), după vrere și putere.