„Acum nu oamenilor doresc să mă adresez, ci ție, Dumnezeul tuturor ființelor, tuturor lumilor și tuturor vremurilor. Dacă le este permis măruntelor creaturi pierdute în imensitate și nevăzute de restul universului să îndrăznească să-ți ceară ceva, ție, care ne-ai dăruit totul, ție ale cărui legi sunt neschimbate și eterne, te implorăm să privești cu milă și compătimire toate greșelile inerente naturii noastre omenești; fie ca aceste greșeli să nu mai producă catastrofe. Nu ne-ai dăruit o inimă ca să ne urâm între noi, nici mâini ca să ne strângem de gât unii pe alții, să suportăm mai ușor povara unei vieți mizere și trecătoare; ca diferențele între veșmintele ce ne acoperă trupurile, ca limbile noastre imperfecte, obiceiurile noastre ridicole, legile noastre imperfecte, părerile noastre nesănătoase, fă ca toate acestea să dispară. Fă ca toate aceste nuanțe care deosebesc atomii denumiți oameni să nu fie prilej de ură și persecuție; ca cei care aprind lumânări în plină amiază pentru a te celebra, să-i tolereze și pe cei care se mulțumesc doar cu lumina soarelui tău; fă ca cei care își acoperă rasa cu o tunică albă, pentru a arăta că te iubesc și mai tare, să nu-i urască pe cei care afirmă același lucru, îmbrăcați cu o rasă neagră; fă ca să fie același lucru dacă te venerăm într-un jargon al unei vechi limbi, sau în limbajul prescris de academie; fă ca cei îmbrăcați în roșu sau violet, care stăpânesc un colțișor al acestei lumi noroioase și care au câteva fragmențele rotunjite dintr-un anume metal, mai aurit, așa, să se bucure fără orgoliu de ceea ce ei denumesc măreție și bogăție, și ca alții să nu-i invidieze, căci tu știi mai bine că, cu aceste vanități și orgolii, nu ai de ce să te mândrești. Oare vor putea toți oamenii să-și amintească că sunt frați? Vor putea să pună capăt tiraniei exercitate asupra sufletelor? Dacă flagelul războiului este inevitabil, măcar nu trebuie să ne urâm între noi, să nu ne mai exterminăm pe timp de pace și să folosim clipele puține ale existenței noastre pentru a binecuvânta în miile de dialecte diverse, din Siam până în California, faptul că ai avut bunătatea de a ne oferi aceste scurte clipe de existență.” – Rugăciunea către Dumnezeu, Tratat despre toleranță (1763), Voltaire
Pentru mintea omului, poate cel mai dificil salt către înalt, către înaltul turnului desăvârșirii e dobândirea unui spirit adevărat de toleranță, ce semnifică mai mult decât indiferență, decât îngăduință și indulgență, ci presupune respectarea, în chip absolut, a libertății celuilalt, al modului propriu de cugetare și de conduită, precum și al ideilor exprimate. Și chiar dacă pare, toleranța nu e o chestiune perimată, căci dacă privim în jur, la câte grozăvii se petrec pe un fond social de intoleranță realizăm că nici în zilele noastre nu e puțin lucru să ne învelim inima într-o carcasă de toleranță și nici nu e atât de ușor de trecut peste ștacheta întruchipată de principiile umanistului Erasmus din Rotterdam (1466-1536), ce a militat neîncetat pentru combaterea fanatismului religios (inchiziție, convertire forțată…), și întregită de John Locke, prin lucrarea „Scrisoare asupra toleranței” (1689), în care recomandă: „trebuie suportat ceea ce este contrar uzanțelor comune” și îmi permit să adaug: chiar și a celor pe care le apreciem aberante.
Și cum răul în lume izvorăște, ca dintr-un izbuc, din intoleranță, nu vă ascund că ori de câte ori îmi cade-n mână o carte care mă dă peste cap, o iau iute în gura sufletului și alerg degrabă către voi ca un cățeluș care a găsit, pe jos, un os de ros cu multă cărniță de înțelepciune pe el și ține neapărat să-l ducă pe tavă la frații lui, considerând că a-l cuștuli de unul singur, retras într-un ungher întunecat, este un gest egoist cât se poate de evident. Și să știți că încerc un sentiment de satisfacție, generat de împărtășirea cuvântului de învățătură peste care am dat, asumându-mi și riscul de a fi ridiculizat că fac caz nu de o punguță cu doi bani de aur, numai buni de pus la chimirul spiritului, ci de o simplă mărgică de sticlă găsită în fața Catedralei „Doamna Noastră”.
Punctul de plecare al cărții „Tratat despre toleranță” (în cuprinsul căreia este definit pentru întâia dată conceptul de drepturi ale omului) l-a reprezentat o pretinsă eroare judiciară ce a stârnit vâlvă în epocă și care mai ridică și astăzi serioase semne de întrebare, dezbaterea cazului aducând în prim plan nevoia primară de toleranță privită ca principala regulă a conviețuirii sociale și cel mai înalt țel al educației, speranța exprimată, în prolog, de Voltaire: „Îndrăznim să credem, pentru cinstea secolului în care trăim, că nu mai există astăzi în Europa vreun om luminat la minte care să mai privească toleranța altfel decât un drept al justiției, ca pe o datorie a umanității, a conștiinței și a religiei, ca pe o lege necesară păcii și prosperității națiunilor”, fiind spulberată de vărsările masive – și succesive – de sânge ce au urmat: războaiele purtate de Napoleon (și Doamne câte gropi comune a presărat prin toată Europa, în timp ce el își doarme bine mersi somnul de veci în sarcofagul pus la loc de cinste în holul central al Domului Invalizilor) și, mai ales, cele două conflagrații mondiale.
Chiar și fără a lua aminte la supliciile din perioada neagră a inchiziției, e suficient să derulăm istoria înapoi pentru a realiza câte victime a făcut intoleranța manifestată între creștini și mahomedani (de-a lungul cruciadelor), între catolici și hughenoți (protestanți) – reprezentativ fiind masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, între ortodocși și musulmani (în Iugoslavia), iar în zilele noastre între evrei și musulmani (în Orientul Mijlociu), fără a omite și vrajba dintre ortodocși și greco-catolici, dintre ortodocși și alți ortodocși, doar pentru că unii s-au desprins și au format o altă patriarhie, ori au trecut la cealaltă mitropolie, ori numai pentru că se consideră singurii practicanți ai adevăratei religii, singurii deținători ai dogmelor plăcute lui Dumnezeu. Și dacă intoleranța ar fi doar de natură religioasă sau politică tot ar fi cum ar fi, în realitate ea gâlgâind și răsfirându-se peste tot în societate, între frați, între soți, între vecini, între parteneri de afaceri, între conducători de țară…
Și deși nu are legătură directă cu chestiunea examinată, nu pot să nu remarc intenția unor politicieni – vădit lipsiți de toleranță – de a conferi instanței de control constituțional o aură soioasă de Casă de Toleranță Constituțională, unde se practică prostituția politică, făcând referire – cu prilejul analizării deciziilor pretins pronunțate la comandă și după interes – la votul dat de judecători PSD, de judecători PNL, de judecători UDMR…, în loc să declanșeze, înlăturând astfel suspiciunile de părtinire, procedura de modificare a reglementărilor actuale în sensul compunerii instanței de contencios constituțional numai din judecători de carieră, aleși în cadrul Adunării Generale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cum se practică și în alte țări, dar se preferă punerea în vitrină a unui „vinovat de serviciu”, înspre care să fie îndreptat, la nevoie, arătătorul.
Revenind la tema abordată, mi-am amintit de un incident petrecut demult, tare demult, în vara anului 325, la Niceea, la Primul Conciliu Ecumenic, convocat de însuși Împăratul Constantin și când, conform legendei, Nicolae, arhiereul cetății Mira, adică Sf. Nicolae, sărbătorit în calendar pe 6 decembrie, deși se făcuse deja cunoscut în lume prin blândețea și bunătatea sa, la auzul discursului eretic al lui Arie (monahul din nordul Africii ce a provocat prima dispută dogmatică) s-a înfuriat atât de tare încât s-a ridicat din jilț și l-a pocnit pe acesta.
Și ca să fie cercul complet țin să vă spun că și autorul cărții prezentate s-a lăsat dus, de valul orgoliului, într-o gâlceavă filozofică, fără limite rezonabile și împinsă până dincolo de pragul morții, abia Revoluția Franceză reușind să-i reconcilieze pe cei doi împricinați: Voltaire și J. J. Rousseau, plasându-le față-n față rămășițele pământești în Pantheonul din Paris.
Și ce minunat propovăduia despre toleranță Voltaire…
