Încă din zorii istoriei oamenii s-au pricopsit cu apetitul pentru orice fel de competiție. Imediat ce au fost modelați din lut, atât femeia, cât și bărbatul, au dorit cu tot dinadinsul să iasă în evidență și să ia fața celuilalt. Pare un defect de fabricație. Când Adam a început să facă caz de coasta lipsă, amintindu-i Evei că i s-a dat doar un rol secundar în filmul „Primii pământeni”, ea s-a hotărât să-l facă de rușine pe însoțitorul de drum, căci nu prea gândea cu capul lui, așa că l-a dus de nas, pe panta pierzaniei, cu un măr și o „șopârlă”. Și descendenții lor s-au întrecut, în jertfe, pentru a intra în grațiile creatorului, zămislind astfel invidia și ispita de a-l înlătura pe celălalt. Și când te gândești că erau pe atunci doar patru muritori și tot li s-a părut că nu încap unul de altul. Ce să mai spunem acum, când suntem aproape opt miliarde de furnici telurice.
Și piața publică ne-a captivat. Secole-n șir, am stat cu ochii însângerați, ațintiți la călău și la eșafod. Nu știu ce plăcere putea procura participanților căderea capetelor, dar locurile de execuție au fost tot timpul înțesate de curioși, cu atât mai mult dacă li se atribuia, chiar și formal, rolul de arbitri. Și soarta lui Iisus Hristos a fost decisă de popor, tot într-o piață publică, cu prilejul obiceiului de eliberare a unui prizonier, cunoscut în antichitate sub denumirea de „iertarea pascală”. Nu guvernatorul Pilat din Pont a hotărât, ci mulțimea a ales ca Baraba să fie eliberat, iar Iisus Hristos să fie răstignit. Poate, doar din curiozitate: vroiau să vadă dacă Dumnezeu va permite sau nu schingiuirea fiului său.
Mai apoi, am umplut până la refuz arenele romane, pentru a fi martori la luptele dintre gladiatori sau dintre sclavi și sălbăticiuni. Ulterior, ne-am înghesuit la cursele de cai, la luptele de câini, la bătăile dintre cocoși, la competițiile dintre sportivi. Ne place grozav să stăm pe marginea locului de desfășurare a întrecerii, să „chibițim” și să „huiduim”, ori chiar să facem pariuri, lângă sfânta sticlă de bere, trei alune și o pungă de „floricele”.
Pe de altă parte, indiferent că întrecerile au sau nu un caracter de masă (cum au fost Daciada sau Cântarea României), că se atribuie sau nu la final titluri, funcții, diplome sau demnități, ne face o stranie plăcere ierarhizarea, fiind la mare cinste clasamentele și evaluările comparative.
Suntem tentați să circumscriem în cifre tot ce există, inclusiv pe tărâm medical. Chiar și molima prilejuiește bilanțuri zilnice: a celor noi infectați, precum și a celor decedați sau vindecați, pe județe ori categorii de vârstă. Sunt întocmite grafice morbide, viu colorate, și detaliate raportări la ziua de ieri, la luna trecută, la țara vecină, la media continentului. Nu căutăm să instituim un cult al igienei mâinilor și al purtării măștii de protecție, cum e de pildă în Japonia, unde gripa nu face ravagii ca la noi, unde strănutul „sănătos” și tușitul liber în spațiile publice sunt considerate cutume fără cusur. În pofida evidenței din spitale și batjocurind parcă sacrificiile personalului medical, tăgăduim existența sau periculozitatea virusului și în loc să fim prudenți, precauți, afirmăm în piețe că epidemia e o „făcătură”, un fals grosolan, rodul unei conjurații mondiale. Și totuși … e vremea secerișului, efectuat la întâmplare, nu neapărat în ordinea sosirii pe lume, ci pe sărite, după norocul sau ghinionul fiecăruia, ori în raport de slăbiciuni și vulnerabilități.
De notorietate sunt și raportările făcute de lingușitorii comuniști. Șeptelul de bovine trecuse de frontiera fantasticului, iar producțiile de grâu, obținute la hectar, demne de înscrierea în Cartea Recordurilor. Nu era de mirare că „supremul”, uimit de asemenea rezultate, se considera ajuns pe cele mai înalte culmi (cote) ale exportului.
Din aproape în aproape, la un moment dat, și instanțele de judecată au alunecat pe panta întocmirii de clasamente care nu exprimau mare lucru. În bilanțul de activitate al judecătoriilor, pe baza unor indicatori inutili: de operativitate a soluționării cauzelor sau de casare a hotărârilor pronunțate, se întocmeau ierarhii între judecători. Același lucru se întâmpla la ședințele de bilanț ale tribunalelor și curților de apel, unde instanțele inferioare erau rigid rânduite după astfel de rezultate, nerelevante în înfăptuirea actului de justiție și care nu reflectau fidel realitatea, în condițiile în care procentul de operativitate era influențat de numărul dosarelor în care s-a dispus suspendarea judecății, iar creșterea casărilor de un eventual reviriment jurisprudențial pe o chestiune litigioasă îndelung dezbătută.
Și școala e dominată de un excesiv spirit competitiv. În prim plan, nu este așezată asimilarea temeinică a cunoștințelor la toate disciplinele și de către toți elevii, ci premiile la olimpiade, coronițele de la finele anului educativ și rezultatele obținute la cele două-trei discipline școlare, ce fac obiectul concursurilor de evaluare națională și de bacalaureat. La finalizarea lor, se calculează și se proclamă pompos procentul de promovabilitate pe unități de învățământ; se fac comparații între localități și județe și se fac trimiteri la anii anteriori; se întocmesc clasamente cu mediile pe școli și licee, deși este binecunoscut faptul că meritul nu este exclusiv al profesorilor de la curs, ci și al profesorilor care i-au pregătit pe elevi în particular.
Nu putem nicicum pricepe că uneori, și cuvintele sunt prea sărace pentru a exprima o stare sau o situație, cu atât mai puțin cifrele seci, adunate și amestecate în sofisticate situații statistice.