Cuvântul reprezintă nota distinctivă și axul central al existenței umane, oratoria fiind ridicată încă din antichitate la rang de artă. Decisivă a fost contribuția cuvântului și la izvoarele istoriei. Instigarea la înfruptarea din pomul cunoașterii s-a făcut pe calea cuvintelor și tot de cuvinte, grele, de blestem, a fost însoțită izgonirea din eden. Păcatul poate fi așezat în trei tipare: lucrul, gândul și cuvântul, iar edificarea grandiosului turn babilonian a eșuat tot cu aportul cuvântului. Paradoxal însă, chiar și după amestecarea limbilor pământului, cuvântul respect are, aproape pretutindeni, același înțeles. Nu este o simplă întâmplare nici apropierea fonetică dintre vânt și cuvânt (au aceeași agilitate de a zbura), dintre cer și cernoziom.
Fără cuvânt nu ar fi fost posibilă rugăciunea, spovedania, alintul, cântul, poezia, jurnalul de călătorie, declarația de dragoste, ceremonialul public, minciuna politică, pledoaria judiciară… Lumea toată e clădită din cuvinte. Și gândurile sunt în esență tot cuvinte, nerostite, dar care vor să vibreze la lumină. De curând am asistat la o conversație în care un bătrân singur spunea interlocutorului său: „Te-am sunat ca să vorbesc!”. Așa și este. Obișnuim să glăsuim și când nu avem nimic a spune, căci ne place să ne auzim și să împărtășim impresiile culese de pe drum.
Cuvântul poate orice: fie să aline și să dezmierde, fie să exprime antipatie, ostilitate, gelozie, ură sau răzbunare. Față de primirea unui pumn sau a unei palme, este îndeobște cunoscut că doare, mai tare și pentru mai mult timp, un cuvânt încărcat de răutate, rostit în public sau rostogolit pe canalul știrilor și zvonurilor, în scop de defăimare. Tocmai de aceea preceptele biblice și vechile pravile prevedeau osânde grele pentru sudalme, injurii, ocări, măscări și hule, fiind și în prezent incriminate penal fărădelegile săvârșite prin mijlocirea cuvântului: amenințarea cu o faptă păgubitoare, constrângerea unei persoane de a face ceva împotriva voinței sale, atingerea adusă onoarei și reputației unei persoane ori imputarea unei pretinse fapte pentru a o expune disprețului public, inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărat a unui fals, denunțul calomnios ori mărturia mincinoasă.
Adeseori, la fundamentul dorinței de jignire, de denigrare, stă cuibărită invidia, acea stare emoțională negativă, de necaz, provocată de succesul, calitățile ori situația bună a altuia și care roade sufletul, precum rugina drugul de fier. Nu întâmplător, invidia este așezată în șiragul celor șapte păcate capitale, iar în basmele copilăriei o întâlnim la tot pasul, cele mai reprezentative „modele” fiind surorile vitrege ale Cenușăresei, fata babei și maștera Albei-ca-Zăpada.
Omul e predispus la comparații, raportându-se exclusiv la cei situați în apropierea sa: rude, vecini, colegi și amici, căci sentimentul de prietenie veritabilă exclude o atare atitudine, iar actorii faimoși și miliardarii lumii sunt prea sus și prea departe, pentru a merita alăturarea în vederea prețuirii puterii și popularității noastre.
Despre invidie vorbește limpede și Letopisețul Cantacuzinesc, pizma fiind indicată ca o cauză a conflictelor. George Barițiu obișnuia să spună că invidia este „vițiul nostru național”, în timp ce un vechi proverb sună cam așa: „Să te ferească Dumnezeu de invidia românească, de furia ungurească și de ura mocnită, îndelungată, a sasului”.
Invidia nu ține neapărat de lipsa de educație, ea avându-și sorgintea într-un anume complex de inferioritate, în starea de frustrare generată de egoism, lipsuri ori lăcomie. În romanul „Țăranii”, scris de polonezul Wladyslaw Reymont, întâlnim un personaj inedit: Jagustynka, mare meșteră în palavre, intrigă și colportare, dar care nu o face neapărat din răutate, ci pentru a se distra pe seama prostiei și credulității semenilor săi.
Indiferent de cauze și circumstanțe, ne procură o intensă plăcere privitul peste gard ori pe gaura cheii. Nu vrem neapărat o capră ca a vecinului, ci ne dorim insistent doar să-i moară vita din ogradă. Nu cerem sporirea simbriei noastre, ci micșorarea salariului acordat celui de lângă noi. Nu învățăm de la alții ce înseamnă ascensiunea, dar dorim căderea cunoscuților ce s-au înălțat, trăgându-i fără rușine în jos. Putem trece multe cu vederea, inclusiv mocirla cu vicii în care s-a afundat cineva (chiar ne bucură), dar nu putem nicicum ierta pe cineva care este frumos, deștept, harnic sau bogat, și nici nu avem capacitatea de a recunoaște meritele cuiva, reușita fiind pusă pe seama norocului, a unor împrejurări favorabile.
Pe de altă parte, invidia e și un stil comportamental învățat, copilul fiind făcut părtaș la preferata noastră îndeletnicire casnică (bârfa) și frecvent întrebat cât a luat la lucrare colegul de bancă, succesul sau eșecul școlar fiind evaluat în funcție de rezultatele obținute de ceilalți. Când ai parte din frageda pruncie de un asemenea învăț, debarasarea ulterioară devine extrem de dificilă. Chiar și cucernicii călugări cred în deochi și sunt adesea ademeniți de invidie, când e vorba de ascultări, căci una e la croitorie, și cu totul altceva, la bucătărie.
Patru mari sfinți creștini (toți viețuitori în a doua parte a secolului patru) au făcut referiri exprese la această pacoste de pomină a omului. Sf. Ioan Gură de Aur a emis un îndemn: „Fii stăpân pe mânie, invidie și plăcere”, Sf. Vasile cel Mare a făcut o constatare: „Pe invidios binefacerile îl înrăiesc și îl fac să fiarbă de ciudă”, iar Sf. Grigorie Teologul a afirmat concluziv: „Cel mai bogat om este cel care se mulțumește cu ce are”.
Să luăm aminte la spusele lor și să încercăm a ne duce curat și cumpătat traiul, nu cu ochii ațintiți pe avutul sau trecutul cuiva, ci pe făgașul plin cu firimituri de fericire.