Vasile Nașcu

O veche vorbă românească rostește răspicat că: „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți îndeasă nimic în traistă”.

Ca atare, e de preferat să nu stăm spășiți în „crucea drumului” , cu mâinile așezate în poală, pentru a fi miluiți cu câte ceva, chiar dacă disputa cu destinul e asemeni luptei cu zmeul din povești: îndelungată, aprigă și nedecisă până în ultimul moment. Uneori se prea poate ca seara târziu să adormim abătuți, ori chiar hotărâți să renunțăm la confruntarea cu soarta cea șireată, dar pentru a fi declarați învingători este absolut necesar ca dimineața devreme să o luăm cu perseverență de la capăt, fără frică de consecințe și înfruntând rușinea unei eventuale uși trântite în nas pe nedrept.

Așa s-a bătut pentru recâștigarea și recunoașterea străvechilor drepturi și averi ale grănicerilor năsăudeni distinsul dascăl Vasile Nașcu (1816, Feldru – 1867, Năsăud), un model de modestie, cinste, dăruire, ambiție și abnegație, cum rar îi este dat istoriei să întâlnească prin lumea asta largă.

La desființarea regimentului de graniță năsăudean, după 89 de ani de regim militar, s-a ivit un diferend major, fiind pus în discuție nu doar statutul foștilor grăniceri și implicit soarta ținutului grăniceresc, ci și spinoasa problemă a folosinței bunurilor mobile și imobile rămase la data desființării confiniului: aproape 500.000 de florini, agonisiți de grăniceri prin munca lor, și aproximativ 200.000 de hectare de teren.

Sfătuit de juristul Ioachim Mureșianu și sprijinit de norodul deșteptat de vicarii episcopali Macedon Pop și Grigore Moisil, învățătorul Vasile Nașcu s-a deplasat de șase ori cu desaga doldora de documente doveditoare la Curtea Imperială din Viena unde, uneori și luni întregi, cu căciula în mâini, dar cu siguranța și dârzenia celui care știe că dreptatea este de partea sa, a bătut repetat la toate ușile împărăției, depunând memorii, scotocind arhive și solicitând audiențe, fiind primit și de împărații ce s-au perindat în vremurile tulburi ce au precedat și respectiv, succedat, revoluția pașoptistă: Ferdinand I și Franz Joseph I.

Întrucât cunoștea în amănunt aproape toate problemele litigioase cu care se confrunta Țara Năsăudului, în anul 1852 i s-a dat o plenipotență (mandat), prevăzută cu 145 de subscrieri și însoțită de sigiliile tuturor comunelor grănicerești, prin care a fost desemnat delegat (reprezentant) în toate chestiunile contestate, fiind împuternicit să apere drepturile și avutul colectiv, cum va crede și cum va putea mai bine.

Și a făcut-o, ca nimeni altul de prin părțile noastre, în pofida dușmăniei fățișe a conților maghiari și a piedicilor puse de funcționarii imperiali, care căutau să încurce firul lucrurilor și să amâne „sine die” luarea unei decizii favorabile neamului românesc.

În anul de grație 1861, în urma perseverentelor sale strădanii și stăruințe, situate la limita supranaturalului, învățătorul Vasile Nașcu a învins birocrația imperială și interesele autorităților maghiare, Ministrul de Finanțe Plenar întocmind un raport-propunere, aprobat de împăratul Franz Joseph I, prin care s-a statornicit că foștii grăniceri și urmașii acestora rămân pe mai departe oameni liberi, aparținând Districtului Autonom al Năsăudului, iar bunurile aflate în patrimoniul fostului regiment de graniță sunt atribuite definitiv în folosința deplină a fostelor comune grănicerești.

Grație câștigului de cauză acordat învățătorului Vasile Nașcu, fondurile bănești amintite și veniturile obținute din exploatarea munților, pădurilor și pășunilor atribuite comunelor grănicerești au putut fi folosite pentru construirea de școli românești (inclusiv a clădirii Liceului „George Coșbuc”) și pentru plata salariilor cuvenite dascălilor, constituindu-se astfel premisele formării la Năsăud a unui al doilea nucleu intelectual pur românesc, întâia „citadelă” culturală română fiind clădită la Blaj.

Între filele cărților de istorie aflăm pe alocuri semeni care la izvoare par mărunți, neînsemnați, dar care, la un moment dat, sunt puși în fruntea neamului ori doar așezați în sfânta slujbă a acestuia, dăruindu-se fără preget spre triumful națiunii sale oropsite. Fie-le țărâna ușoară tuturor, iar numele lor necontenit amintit.