„Orice sfânt are un trecut, orice păcătos are un viitor” – Oscar Wilde
Spre deosebire de justiția pământeană, unde există coduri ce incriminează anumite acțiuni ca infracțiuni, ce statornicesc criterii de evaluare a pericolului social, cauze care înlătură caracterul penal al faptei ori diminuează gradul de vinovăție al făptuitorului, și care stabilesc sancțiuni specifice, inclusiv modalitatea de ispășire a acestora, înfăptuirea judecății divine este înveșmântată într-un văl de nepătruns. Pare un paradox, o imperfecțiune a creației, dar nu cred că este pur întâmplător, căci înfruptarea din pomul cunoașterii ne-a deschis definitiv „ochii” conștiinței asupra hotarului dintre bine și rău – un reper stabil și suficient pentru orientare. Pe de altă parte, ne este lăsată libertatea de a conștientiza sau nu păcatul (fără a fi trași de mânecă) și de a decide singuri căința și canonul ce se cuvine pentru izbăvire, fără a cunoaște dinainte măsura cu care ne va fi cântărit snopul de spice și șiragul de tinichele zornăitoare, cu care fiecare dintre noi ne vom înfățișa la picioarele tronului judecății de apoi.
Despre măsura vinovăției în fața Domnului se face referire și în romanul „Alesul”, scris de Thomas Mann – o stranie poveste medievală, înfricoșătoare și înălțătoare deopotrivă, a păcătosului cel bun ridicat la rang de suprem conducător creștin (după nume, și nu numai, s-ar induce ideea că ar fi vorba de papa Grigorie cel Mare), presărată cu profunzimi dosite sub coaja burlescului și care pune în scenă încâlcitele lumini și umbre ce sălășluiesc între păcat și mântuire, între iubirea scandaloasă și iertarea plină de înțelegere.
O carte amalgam, a laturilor diametral opuse, a extremelor înțesate de excese, cititorul fiind legănat între sublimul sacru și grotescul profan, coborât în abisul damnaților și suit pe culmile celeste ale sfințeniei.
Concluzia pe care o desprindem cu ușurință din lectura acestei cărți constă în aceea că „Dumnezeu este plin de minuni”, că dintr-un lucru rău poate rezulta ceva cât se poate de bun și din neorânduială, ceva cât se poate de bine rânduit. În același sens, la un moment dat, autorul remarcă „ cât de ciudat ne amestecă providența nouă muritorilor bucuria și suferința într-un pahar” (așa cum și viciile și virtuțile omului sunt la fel adunate într-un complicat conglomerat), fără a omite să sublinieze că orice lucru are un revers și că orice om este păcătos, dar se poate elibera prin penitență, dobândind astfel grația divină și cheile împărăției cerurilor.
Finalul înserat de spiritul povestitor este elocvent:
„Clemens, cel ce a adus astfel la bun sfârșit legenda, vă mulțumește pentru atenție și primește cu plăcere mulțumiri pentru osteneala ce și-a dat la lucrarea aceasta. Dar nimeni dintre cei cărora le-a plăcut să nu scoată din ea morala greșită închipuindu-și că, până la urmă, păcatul este lucru ușor. Să se ferească a spune: „Atunci fii și tu un nelegiuit voios! Dacă lor le-a mers atât de bine, atunci tu cum să fii pierdut?” Asta e șoapta diavolului. Petreceți mai întâi șaptesprezece ani pe o piatră, micșorați ca o marmotă, scăldați-i pe suferinzi peste douăzeci de ani și atunci veți vedea dacă este glumă! Dar înțelept este să îl ghicești în păcătos pe cel ales și asta este înțelept și pentru păcătos însuși. Căci presimțirea alegerii sale îl poate învrednici și îi poate face rodnică vinovăția, astfel încât să-l ducă la zboruri înalte.
Ca răsplată pentru avertisment și sfat vă rog să aveți bunăvoința și să mă pomeniți în rugăciunea voastră, ca să ne revedem toți o dată cu ei, cei despre care v-am vorbit, în paradis.”
„În te Domini speravi” – În tine Doamne mi-e nădejdea.