„Dacă nu veți crede, nu veți înțelege” – Sf. Augustin, ceea ce înseamnă că „deținând deja adevărul, care este relevat de scripturi, pentru credincioșii creștini argumentația rațională nu este un drum spre adevăr, ci un drum de la adevăr” (Dal Maschio – Doctorul harului împotriva răului).
Ca atare, când credem în Dumnezeu, cu toată convingerea cugetului, nu mai suntem nevoiți să o luăm pe calea cunoașterii, întortocheată și întunecată, înspre un alt relativ adevăr, iar dacă credem cu toată fibra ființei noastre, nu neapărat în făptura moșilor de iarnă, buni și blânzi (deși cu toții am fost fermecați cândva de basme), ci în „Spiritul Crăciunului”, cu siguranță sufletul nostru se va reînnoi și se va îmbiba cu dorința de a dărui mici atenții, în fiecare zi și nu doar celor dragi, ținta propusă fiind ca seara, când punem capul pe pernă, să ne putem spune că în ziua ce a trecut am reușit să facem cel puțin o persoană un pic mai fericită.
Dacă cineva ne-a dăruit bunătate și noi o dăm, măcar în parte, mai departe, ea se va rostogoli ca un bulgăre de zăpadă pe un povârniș de munte, se va propaga ca o undă de șoc în oceanul omenirii, ca o epidemie molipsitoare de fericire. Și nu trebuie să înfăptuim lucruri ieșite din comun, ci o mulțime de mici fapte de bunătate mereu: un zâmbet, un compliment, o ștergere de lacrimă, o mână de ajutor, un braț pentru sprijin, o vorbă de iubire, o îmbrățișare, o portocală, o floare, o încurajare și multe alte posibilități aflate oricând, la îndemâna oricui.
Mărinimia, considerată virtutea virtuților în toate religiile pământului, nu constituie, precum pare la o primă privire, un privilegiu rezervat exclusiv „bogaților lumii”, ci este, într-un formă sau alta, accesibilă oricărei persoane interesate, căci gesturile de generozitate nu sunt doar de factură materială și nu se execută din restul rămas după plinătate, din ceea ce numim noi prisos sau preaplin, ori din ce este fără de folos, ci din multul sau puținul pe care îl avem și mai ales din dorința de a ne dărui celorlalți.
Altruismul nu se măsoară în bani sau bunuri oferite, ci în gradul de empatie și de compasiune, în măruntele acte de atenție, afecțiune, ascultare, amabilitate, ajutor… Poate salariul se termină în primele două săptămâni după primire, dar avem o vecină de etaj care își crește singură copilul și care nu are cu cine îl lăsa peste noapte când e schimbul trei ori un vecin vârstnic, la parter, care s-ar bucura dacă cineva i-ar face cumpărăturile ori i-ar duce iarna găleata cu gunoi. Poate pensia nu ajunge nici pentru alimente și medicamente, dar avem în dulap un palton care nu ne mai vine sau o carte de povești ori un ursuleț de pluș rămas stingher într-un colț de casă. Astfel de bunuri ar putea fi cu dragoste oferite oropsiților vieții dacă statul, prin instituțiile specializate, s-ar preocupa de înființarea și gestionarea unor bănci de alimente, de îmbrăcăminte, de cărți și jucării pentru copii, precum și de ținerea la zi a unor evidențe cu semenii sărmani și suferinzi. Și apoi, chiar dacă suntem în situația în care n-avem nimic de dat și nici nu suntem în măsură să săvârșim o altă faptă bună, tot putem face ceva: să ne așezăm în genunchi și să ne rugăm îndelung, fierbinte, nu doar pentru noi și pentru rude ori binefăcători, ci pentru toți cei aflați în nevoie, cunoscuți și necunoscuți.
Astăzi îl sărbătorim pe Sf. Nicolae (Nicolas sau Nikolaus), episcopul cel milostiv din Myra-Lichia (Turcia), care și-a împărțit întreaga avere nevoiașilor și care în fiecare an, la debut de decembrie, își trimite solii pe pământ: Moș Niculae, Sveti Nikola (Croația), Svaty Mikulas (Slovacia), Szent Miklos (Ungaria), Santaklos (Austria)…
Dacă sădim însă în suflet sămânța de bunătate, ea va încolți și va crește grabnic ajutându-ne să aflăm permanent prilejuri potrivite pentru a face pe moșul cel darnic. Nu de mult, toamna târziu, am urcat cu doi prieteni în Corongișul Rodnei. La întoarcere, când ziua se-ngâna cu noaptea, am făcut o pană la mașină. Am tras pe dreapta și am început să meșterim, ca niște amatori ce suntem. La scurt timp, a oprit cineva care trecuse pe lângă noi, dar a dat iute înapoi, și ne-a întrebat dacă ne poate ajuta cu ceva. În câteva minute cu un pistol pneumatic, a schimbat roata, iar când i-am oferit o recompensă mi-a zis cu o voce joasă și o strălucire blândă în priviri: „Nu se face să iau un ban pentru un bine făcut pe marginea drumului”. Gestul lui mi-a amintit de Grecia relevată de Nikos Kazantzakis, unde era considerat un lucru însemnat să oferi găzduire peste noapte unui călător ostenit, așa cum, în Tibet, este extrem de important să oferi mâncare unui călugăr budist, pentru a-i facilita eliberarea de grija zilei de mâine și implicit, înălțarea întru iluminare.
Cândva, l-am auzit rostind pe cineva: „Știu că lumea spune că aveți de toate dar… trebuie să fac și eu câte ceva pentru dumneata… Nu… Nu se poate să nu pot… Sunt amărât și mulțumesc de miluire, dar nu sunt slut… O să vă aduc două mături de găteje… un buchet de flori de paie… un borcan cu dulceață de mure făcut de babă… O să-i spun și să vă pomenească în rugăciunile ei, iar la toamnă o să vă strâng frunzele din curte, o să vă crăp lemnele… Vă rog să-mi dați voie!”. Cam tot așa de recunoscători ar trebui să fim și noi, pentru ceea ce primim. Dacă Domnul sau „Destinul” ne-a răsplătit înmiit ori ne-a dăruit destul, chiar dacă nu eram vrednici de asemenea cadouri, trebuie să dăm pe măsură celor năpăstuiți de soartă, iar dacă nu am reușit să fim la fel de merituoși ori de norocoși, tot putem dărui câte ceva cuiva aflat mai în nevoie decât noi. Trebuie să fim solidari, iar dacă ne unim eforturile putem șterge datoriile înscrise pe caiet, la magazinul dintr-un sat sărac, sau putem acorda ajutor în caz de boală gravă, de casă incendiată, dar nu la nivelul de 1% din salariu sau din profit. Sigur se poate mai mult și mai des.
Întâmplător, cu ani în urmă, într-o seară de decembrie, am asistat sub arcadele de la Sugălete la o scenă care m-a cutremurat. În timp ce un bătrânel cânta la vioară, plimbând-o cu dificultate pe arcușul ținut într-o mână imobilizată pe lângă trup și care se încheia într-o formă nedefinită de metal, a trecut pe lângă el un cerșetor, cu picioarele retezate și monturile învelite în cauciuc, înaintarea făcând-o prin împingerea în mâinile așezate pe doi suporți de lemn. Când l-a zărit, ciungul și-a lăsat vioara alături și i-a oferit ologului un pumn plin de mărunțiș luat din șapcă, spunându-i: „I-ai tu, că ești mai nenorocit ca mine!”. Nu știu dacă bătrânelul era un înger sau însuși Dumnezeu, dar cred că atunci când ajungi să așezi iubirea de semeni pe același palier cu iubirea de sine poți bate fără frică în poarta raiului, căci se va deschide de îndată, dar când ai dobândit înțelepciunea de a o așeza mai presus de tine ai pășit pe calea sfințeniei fără de seamăn.
„Gândurile frumoase sunt rădăcinile, cuvintele frumoase sunt mugurii, faptele frumoase sunt fructele” (John Ruskin).