Când o fi ca Dumnezeu să mă ia la rost (întrebarea care se pune nu este dacă, ci când?), o să-i spun cu ochii închiși, dintr-o răsuflare și pe de rost cum s-au derulat cele mai emoționante și mai neobișnuite momente duhovnicești, pe care le-am trăit, în cer și în pământ, lângă Crin-Triandafil Theodorescu și alături de părtașii mei de munte.
Despre harul – și darul – lui Crin am mai scris, și chiar dacă multe au rămas nespuse, astăzi înțeleg să mă rezum la un fragment ce merită, în răstimpuri și în răscruci, recitit, căci dialogul, închipuit sau nu, se înalță dincolo de simpla spovedanie, dacă vreodată s-ar putea spune așa ceva despre o asemenea taină, dincolo de canonul de iubire dat nu neapărat păcătosului, ci omului, cu bune și cu rele, ce s-a îndepărtat treptat de la drumul drept, a pierdut esența existenței și a uitat de farmecul vieții obișnuite. Nici vorbă de o tragere de mânecă, scurtă și seacă, ci de o luare caldă de mână și de o călăuzire părintească pe calea iertării și împăcării, spre revenirea la starea anterioară decăderii și deprecierii. Iar peste toate cuvintele cursiv consemnate dăm, ca nicăieri în alte scrieri, de minunăția și măreția femeii de lângă noi.
„Ești prost, Ioane, ai orbit și te lovești de muchiile vieții și nu mai are cine să-ți facă lumină-n cap, Ioane. Că Dumnezeu a făcut bărbatul din lut, lustruindu-te pe tine cu mâinile lui, în timp ce fredona o canțonetă pariziană și, când te-a terminat pe tine, Ioane, și pe mine, și pe toți ceilalți bărbați de pe pământ, a descoperit ceva fisuri structurale, și-a oftat Creatorul și din coasta ta ți-a făcut femeie, pentru că fără ea, Ioane, erai bun de aruncat în spatele curții. De aia a făcut femeia, și nu din lut, ci din coasta ta, din locul unde-ți bate inima, inima aia care-ți bubuia în piept când te-am căsătorit, îți amintești, Ioane? Eu n-am uitat, nici privirea ta mândră, nici lacrima din ochiul ei bordat cu negru. Și anii ăia în care ai chinuit-o cu nepăsarea ta, când năvăleai în casă ca niște trupe de ocupație, jefuindu-ți nevasta de speranță, anii aia, i-ai uitat? Anii ăia în care ai bubuit cu pumnul în masă că nu e ciorba fierbinte și ea se agita pe lângă tine ca pe lângă o icoană, punându-ți smântână de Rebrișoara, cea mai bună din lume, și aici sunt de acord cu tine, e cea mai bună din lume, anii ăia în care nimic n-a mai fost bine, și ai urlat, și-ai pretins, și-ai înjurat trântind ușile, credeai că anii ăia nu-i ară inima, răvășind-o? Și când veneai acasă de la muncă, aruncându-te pe canapea și lamentându-te ca o babă, că ce obosit ești tu, în timp ce ea, fără să se descalțe, se grăbea să-ți încălzească mâncarea, anii ăia în care ea punea murături și spăla geamurile, în timp ce tu declarai week-end cu băieții la pescuit, anii ăia, Ioane, sunt plumb pe tâmpla ta, să știi, o să-i plătești cu dobândă, îți zic. Că ți-a greșit, atunci, o dată, păi ți-a greșit. Că după ce-ai făcut-o vacă grasă, uite că s-a găsit un coleg să-i spună că e frumoasă, că tu, Ioane, ți-ai scos cuvintele frumoase din gură ca pe măsele stricate și le-ai aruncat în istorie, să ardă-n soare. Ți-a greșit și, dacă ai iertat-o, tot tu îi ești dator, că tu știi că eu știu și știi ce știu. Duminica aia, îți amintești? Când ai sunat de la lac, cu berea și cu undița în mână, și i-ai poruncit să-ți calce 0 cămașă frumoasă pentru luni, doar pentru că ție-ți venise o nouă colegă de birou, cu miere pe buze și cu ochi unsuroși și negri, tu, care nu purtai decât tricouri… Și ți-a călcat cămașa oftând, ca unui împărat, și, după o lună, când s-o bage la spălat, brusc, când a pufnit în plâns și s-a închis în baie, revărsându-se cu lacrimi peste gulerul cămășii pătat cu ruj, nu știi asta, Ioane, nu-i așa? Și-a tăcut și s-a rugat să fie cumva să aibă copilele tătic. Și, dacă vorbim de copile, amintește-ți când a născut-o pe aia mică și te-ai dus beat la maternitate și, când ai auzit că e tot fată, ai înjurat pe Dumnezeu, și ți-ai băgat în ea de viață, și-ai plecat să-ți îneci orgoliul de mascul, în timp ce ea a rămas singură, în spital, udând scutecul ăleia mici cu lacrimi, să-ți amintesc? Ioane, omule, ascultă-mă pe mine, femeia se hrănește cu blândețe și cu cuvinte, cum se hrănește cerul cu nori și pământul, cu ploaie. Și din gura ta, amărâta, doar fiere și urlete a mai auzit, nimic altceva, și-a răbdat mușcându-și din buze și, dacă s-a îngrășat, s-a îngrășat făcându-ți copilele, că n-ai avut ochi în viață decât să strângi și să construiești Ioane, prostule. C-ai crezut că bărbăția înseamnă încă un etaj la casă și, dacă ai făcut copii, ce mare brânză ai făcut, Ioane? (…) Hai nu-mi mai uda patrafirul cu lacrimi, că nu e încă totul pierdut. Du-te acasă, ia niște flori pe drum și uită-te în ochii ei ca în ochii lui Dumnezeu, cu fierbinte și cu drag. (…) Și ia-o de mână și mergeți la cafea împreună, și lasă orașul să zică că te-ai stricat la cap, că la inimă e important să nu te strici, Ioane, prostule, care ești tu prost. Șterge-ți lacrimile și du-te acasă, acolo e comoara ta. Și unde va fi comoara ta și inima ta va fi acolo, du-te și ia-o în brațe, și fă-o regina vieții tale, și cântă-i, și spune-i că-i frumoasă ca în ziua căsătoriei voastre. (…) Nu e totul pierdut, Ioane, du-te și fă-te iar una cu jumătatea ta, că Dumnezeu pe toate le șterge și le iartă, acolo unde e iubire.” – Crin-Triandafil Theodorescu, Într-o zi se va termina, Editura Cartemma
