Noi…, Feții-Frumoși din Orgoliu (nu din lacrimă și nici din păreri de rău) nu prea avem exercițiul recunoașterii vinovăției, și chiar dacă culpa e cât se poate de evidentă, tot căutăm să o dăm, șmecherește, la-ntors, scuzându-ne cu o jumătate de gură: „așa au fost vremurile…” sau „așa a fost să fie…”. Dacă am acceptat starea de „oameni neoameni” a unor copii ai lui Dumnezeu, ne-am folosit îndelung de truda lor neplătită și poate chiar ne-am împotrivit eliberării lor din robie, indiferent cum o facem, fie pe căpetenie de instituție, fie pe persoană fizică, trebuie să avem curajul de a ne pleca privirea și genunchiul, și de a rosti sincer: „Da, am greșit! Iertați-ne!”. Dacă am întors capul și am tăcut complice când s-a dispus deportarea – spre moarte – a cetățenilor care nu se încadrau în cerințele și exigențele rasei ariene, ori când pușcăriile au fost umplute, până la refuz, cu marii intelectuali și cu reprezentanții de seamă ai cultului care a luptat neîncetat pentru emanciparea românilor transilvăneni și pentru înfăptuirea idealului de țară, e firesc și de bun-simț să zicem: „Da, am greșit! Iertați-ne!”. Iar dacă secole-n șir am avut nesăbuința de a considera femeia o ființă de mâna a doua, un simplu accesoriu la destinul falnic al bărbatului, onorant ar fi să spunem spășiți: „Da, am greșit! Iertați-ne!”. Iar dacă carecumva, scuzele n-ar fi acceptate din prima, nu e înțelept să afurisim că degeaba ne-am umilit, ci să dovedim că suntem pe deplin conștienți de lungul și dificilul drum al uitării și al iertării.
Îmi stăruie-n minte refrenul unui străvechi imn religios: „Binecuvântat ești Doamne că nu m-ai creat rob! Binecuvântat ești Doamne că nu m-ai creat femeie!”. Cât egoism se regăsește în aceste câteva cuvinte și când mă gândesc că totul a plecat de la o frază: „Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur, am să-i fac un ajutor potrivit pentru el” (Genesa, 2 : 14), idee întărită, printr-o exprimare nefericită – sau o interpretare neconformă – de către Sf. Apostol Pavel care, în Efeseni (6 : 1), solicita: „Robilor, ascultați de stăpânii voștri pământești, cu frică și cutremur în curăție de inimă, ca de Hristos”, în Corinteni I (14 : 34) preciza: „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice și legea, și dacă voiesc să capete învățătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbații lor acasă”, iar în Timotei (2 : 9) sublinia: „Vreau ca femeile să se îmbrace în chip cuviincios, cu rușine și sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase. Femeia să învețe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost întocmit Adam, și apoi Eva. Și nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Totuși va fi mântuită prin nașterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credință, în dragoste și în sfințenie”. Aceste texte au fost rostogolite, veacuri de-a rândul, pentru a justifica ținerea în captivitatea casei a femeii, fără a lua aminte și la ce a mai spus același apostol: „Totuși, în Domnul, femeia nu este fără bărbat, nici bărbatul fără femeie; căci dacă femeia este din bărbat, tot așa și bărbatul prin femeie, și toate sunt de la Dumnezeu.”
Dacă poruncile ar fi fost întocmai ascultate, și astăzi am fi avut semeni în sclavie, și acum femeile ar fi făcut umbră palidă pământului, marginalizate (ținute la cratiță) și dezbrăcate de orice drepturi civile elementare, fără ca vreuna dintre ele să aibă posibilitatea de a deține proprietăți, de a urma o carieră, de a decide cum se îmbracă, ce cărți citește, cu cine se căsătorește… Și parafrazând-o pe Simone de Beauvoir ce a „decretat” : „Femeie nu te naști, devii” (cartea „Al doilea sex” , publicată în anul 1949, mai-nainte de a limpezi mințile bărbaților, tulburându-le grav inima), îndrăznesc și eu să spun: prin luptă, purtată pentru fiecare redută, femeia a renăscut ca ființă liberă, egalitatea de șanse și de drepturi (inclusiv acela de a alege și de a fi ales în funcții publice) la care s-a ajuns astăzi – din păcate numai în țările civilizate – fiind smulsă din ghearele bărbaților. Dacă înaintașii ar putea vedea însă seriozitatea, abnegația, inteligența, profunzimea (și lista ar putea la nesfârșit continua), și, totodată, procentul femeilor care lucrează în justiție, finanțe, educație, sănătate, poliție, administrație publică…, chiar dacă ar ezita, tot ar cam trebui să recunoască: „Ce proști am fost că nu i-am dat voie femeii să se înalțe!”, fiind dincolo de orice îndoială că avântul ultimului secol îl datorăm femeilor și mai e ceva absolut sigur: dacă mamele ar conduce lumea (inclusiv biserica), nici sărăcie și nici războaie n-ar mai fi. Și aduc un singur argument: Pieta lui Michelangelo, ce pune în scenă suferința supremă a ultimei îmbrățișări a fiului preaiubit. Că oricât am face noi, bărbații, pe grozavii, tot femeia rămâne singura ființă pământeană care poate atinge capătul de sus al iubirii, puterea de sacrificiu pentru copilul purtat în pântece (Doamne ce taină mare i-ai încredințat!!!) având, cu siguranță, miezul de dumnezeire ce o conduce direct în rai.
De asemenea, e de netăgăduit că și multe femei s-au numărat printre ucenicii lui Iisus Hristos, devenind apoi adepți și propagatori înflăcărați ai doctrinei creștine. Maria-Magdalena, de pildă, era considerată, în acele timpuri, cel mai important discipol a lui Iisus Hristos și un „apostol pentru apostoli”, dar pentru simplul motiv că era femeie nu a fost păstrată de posteritatea masculină printre cei 12 apostoli, deși la Cina cea de taină, ea a fost prezentă lângă Mântuitor, spre invidia bărbaților ce se considerau aleșii și care, într-o împrejurare, chiar l-au și întrebat de ce o prețuiește atâta și în detrimentul lor. Și în calendar e trecută doar în treacăt (pe data de 12 iulie), fără a fi sărbătorită cu fast cum se cuvine, deși Maria-Magdalena, alături de Maria și Salomeea, au pus temelia credinței creștine, căci cu aceste trei femei începe istoria învierii, lor arătându-se pentru întâia dată Iisus Hristos, răsplătindu-le astfel pentru curajul și devotamentul dovedit. Ce au făcut Marii Bărbați? Unul a trădat (Iuda), altul s-a lepădat, adică s-a dezis, și încă în trei rânduri, de Domnul (Petru), iar ceilalți s-au risipit care-ncotro, de nu i-a mai văzut nimeni ceva timp. Cine a avut însă tăria de caracter de a înfrunta gloata dezlănțuită? Femeile! Cine s-a încumetat să-l însoțească pe calea calvarului? Femeile! Cine a plâns lângă crucea de pe Golgota? Femeile! Cine s-a dus la mormânt pentru a-i unge trupul cu mir? Da, tot femeile. Și tot ele au suferit întâi, fiind îmbarcate într-o corabie și abandonate în mijlocul mării, ajungând astfel în Provence (Franța) unde au răspândit cuvântul Domnului. Și dacă Marii Bărbați au stat o vreme deoparte, înfricoșați și învinși de lașitate – până au aflat de la femei că Iisus a înviat cu adevărat -, e clar că nu a fost în istorie un caz izolat, căci și Adam, la prima confruntare, a reacționat identic: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea MI-A DAT (mi-a pus în farfurie) din pom și am mâncat”(Genesa 3 : 12), fiind astfel, bineînțeles și de la sine înțeles, că numai femeia a fost amăgită, bărbatul nu, și deloc vinovat în vreun fel, arătând cu degetul și spunând ca un școlar din clasa întâia primară: „EA e de vină!”, mult mai târziu, realizând și el, și însuși Domnul că de fapt „EA e DIVINĂ!”.
