Nu mai țin minte prin ce carte am citit, dar mi s-a întipărit în minte o povață de bun-simț: odată ce ai descălecat într-un oraș du-te întâi în piața centrală, iar apoi în parcul cel mare și cimitirul cel vechi pentru a te conecta la istoria și spiritul așezării, pentru a-i putea tălmăci tainele de început… Cam la fel am procedat, cu deosebirea că pentru mine a fost doar o revenire, după aproape două decenii, căci de curând, traversând Becleanul, mi-am amintit de Cimitirul Grofilor, amplasat deasupra pădurii aflate la intrarea în localitate (dinspre Bistrița), calea de acces spre locul lor de veci desprinzându-se spre stânga din drumul ce duce spre Băile Figa, imediat după ieșirea din ultima curbă a porțiunii de urcuș.
Nu mică mi-a fost însă mirarea când pe culmea colinei, scăldată în soare pe tot parcursul zilei, nu am mai dat peste muzeul în aer liber de altădată, ci de un codru de salcâmi în plină devenire din care s-a ridicat alene un ciopor de căprioare, semn de tihnă întru plenară părăginire. Nu știu ce regim juridic are acest cimitir, știu însă că trebuie păstrată neadormită amintirea grofilor – și tărâmul ales de ei pentru „veșnicire” – care, timp de șase secole, au marcat istoria acestor locuri și chiar a Transilvaniei, ramura de Beclean a familiei Bethlen răsfirându-se pe întreg întinsul ținuturilor ardelene și repurtând izbânzi vrednice de aduceri aminte. Și când spun asta gândul mă conduce spre anul 1396, când orașul Beclean deja purta denumirea de Bethlen și când contele Grigore Bethlen a murit în lupta purtată de creștinătate la Nicopole, unde a fost prezentă și oastea voievodului Mircea cel Bătrân.
Ce nu a reușit aici, de-a lungul necruțătorului timp, fenomenul de îngheț-dezgheț, a izbutit rădăcinile copacilor, multe monumente funerare zăcând astăzi la pământ ori doar se mai agață de verticală într-o ultimă sforțare de precar echilibru.
În patrimoniul locativ al orașului Beclean sunt și patru castele ridicate de grofi, toate folosite de către instituții publice: clădirea în care funcționează Grupul Școlar Agricol (ce a aparținut contelui Andras Bethlen), clădirea în care funcționează Școala Generală Grigore Silași (fosta proprietate a contelui Laszlo Bethlen), clădirea în care funcționează Secția de Psihiatrie a Spitalului Orășenesc (contele Bela Bethlen fiind ultimul proprietar) și clădirea în care a funcționat Casa de Cultură și Biblioteca Orășenească, iar mai apoi, timp de aproape 15 ani, Primăria Beclean, și care e pe cale să devină muzeu (construcție ridicată de contele Pal Bethlen). Și dacă mai adăugăm faptul că acești grofi și-au adus aportul – unul semnificativ, cu siguranță – la edificarea Bisericii Reformate și a Bisericii Romano-Catolice, ambele locașuri de cult aflându-se încă la sfânta lor datorie în centrul orașului Beclean, mă încumet să spun că întregii comunități (biserică, școală, primărie…) îi revine obligația de a salva ce a mai rămas din strălucirea de odinioară a acestei coline. Și se poate începe procesul de restaurare, fără mari minuni ori împovărătoare costuri, cu o defrișare și o repunere pe soclu a coloanelor prăbușite. Și dacă în multe locuri din lume turismul are ca temelie doar o simplă poveste, nu văd de ce Becleanul nu ar profita de istoria îndelungată a familiei Bethlen pentru a se pune, încă o dată, în valoare, nu doar prin ceea ce are (și are fiindcă a crescut într-un an cât alții în zece ori chiar într-o sută), ci și prin ceea ce a avut, cu adevărat, de prim rang.
Impunătorul monument situat la poalele colinei aparține grofului Karoly Bethlen (1899 -1916), născut din a doua căsătorie a lui Pal Bethlen ( 1851 – 1935) cu Jolan Tisza (1860 – 1949) și decedat în timpul primului război mondial la Konjuchi, Wolhynia (astăzi în vestul Ucrainei), din căsătoria cu Margit Kiss de Nemesker rămânând orfan de tată Pal Bethlen (1916-1997).
În capul dealului, mai dăinuie încă, destul de bine conservat, monumentul funerar al contelui Andras Bethlen (1847-1898), deputat în Dieta Ungariei și chiar Ministrul Agriculturii în timpul Regatul Ungariei. Poate nu doar întâmplător castelul său este folosit astăzi, așa cum am arătat, tocmai de către Grupul Școlar Agricol din Beclean. Nu trebuie uitat nici faptul că Andras Bethlen a deținut și Băile cu ape minerale din Anieș.
Piesa de referință a cimitirului e monumentul funerar dedicat Idei Bethlen (1880-1895), sora vitregă a contelui Karoly despre care am detaliat deja câte ceva, ea fiind fiica din prima căsătorie a lui Pal Bethlen – cel care a ridicat castelul folosit până nu de mult pe post de primărie – cu contesa Gabriela Rhedey (1861-1883). Din câte se știe, Ida a avut un destin tragic, sfârșind la o vârstă fragedă înecată în zona fostei mori din Beclean, tatăl său deținând pe atunci funcția de comite suprem al Comitatului Bistriței și Năsăudului.
Nu departe a mai supraviețuit o singură sculptură, de o frumusețe stranie. Din câte îmi amintesc, la data primei mele treceri pe aici, avea încă numele inscripționat pe o placă de marmură, ce astăzi pare definitiv dispărută. Senzația de straniu nu o regăsesc în surâsul femeii, încărcat cu tainice subînțelesuri, ci în faptul că piatra în care e săpată sculptura s-a întunecat, căpătând culoarea cenușii, în timp ce chipul preafrumoasei doamne a rămas cald și luminat.
Din locul în care e situat cimitirul grofilor Becleanului, printre copaci se zărește și coroana regală a Munților Țibleșului, și culmea căruntă a Munților Rodnei, singurii care au rămas tot acolo, în eternitatea eterului.
Și ca dovadă că se pot oricând îndrepta lucrurile, țin să arăt că recent, s-a restaurat Cripta ramurii de Beclean a familiei Bethlen, situată în Cimitirul Central din Cluj, reprezentativ fiind groful Bela Bethlen (1888-1979), cel care a deținut conacul în care astăzi se află Secția de Psihiatrie a Spitalului din Beclean, care în anul 1944 ocupa funcția de guvernator civil al Transilvaniei de Nord și care a avut de îndurat o existență demnă de subiectul unui scenariu de film, motiv pentru care voi mai reveni pe marginea vieții acestui conte, cândva. Desigur, dacă Dumnezeu îmi va îngădui.