Pe zi ce trece intrăm parcă tot mai adânc sub fascinația realității virtuale, a împărăției artificialului și superficialului.
Coasa, calul și căruța au fost înlocuite toate cu motoare. Și mersul pe munte se face frecvent cu piciorul pe pedala care „mugește” și ară, nu doar pe potecă, ca odinioară. Plasticul a pus stăpânire pe pământ. Succesul se măsoară în bani. Și lista poate continua: cartea pierde lupta cu ecranul, carnea crește în laborator, roboții se multiplică și diversifică exponențial…
Într-o astfel de lume, de-a dreptul nebună, în care trăim mai mult singuri, decât împreună, și scrisul de mână pare un lucru fără sens, învechit. Și nici semnătura nu mai este ce-a fost altădată în condițiile în care o imortalizăm pe o ștampilă ori o acordăm în format electronic.
Cu un secol în urmă ființau școlile triviale, în care se studiau cele trei materii de bază: scris, citit și socotit. Astăzi însă, când contează preponderent tastatura, când cu ochii închiși aproape orice copil poate arăta că litera A se află în stânga pe rândul din mijloc, iar litera M în dreapta pe șirul de jos, bastonașelor din clasa a I-a li s-a furat farmecul și utilitatea. Fără exercițiul întoarcerii filelor și „silabisitul” cu timpul se uită, ca și operațiunile elementare de adunare și scădere, ce nu se mai fac cu creionul pe caiet, dacă tot avem calculator pe telefon. Tehnica ne-a lenevit mintea, ne-a pervertit spiritul, și nici nu ne punem problema cum și dacă ne vom descurca când se va „tăia” curentul electric sau internetul ori semnalul de telefonie mobilă.
Cutia poștală primește în prezent doar facturile ce nu sunt trimise pe căsuța de e-mail. Pe timpuri aflam acolo cu totul altceva, căci oamenii se abonau la ziare, își scriau scrisori, își trimiteau vederi de la mare ori felicitări de sărbători. Și una era să scrii cu mâna ta câte ceva din ce simți ori vrei să transmiți, și cu totul alta să diseminezi un mesaj prestabilit tuturor contactelor din agendă printr-un simplu click. Acest gen de comunicare nepersonalizată, de formă și de suprafață, ce nu dă de știre un aspect concret și nu relatează aproape nimic, nu doar că este sărac în conținut, ci și lipsit de sentimentele care apropie sau care unesc sufletele. Dar cum nici sentimentele nu prea sunt la modă și nici simpatia, sinceritatea, smerenia … pășim încet și sigur pe calea dezumanizării.
Nu cred că reveria este un semn de slăbiciune, cum adesea se spune, ci firescul sufletesc, căci riscăm să devenim niște complicate construcții rămase fără conștiință dacă vom refuza să ne „cuminecăm” din bucuria de a trăi deplin „aici și acum”, dacă vom înceta să visăm la romantismul de ieri și la raiul de mâine.