Ca și în traiul de zi cu zi, la urcușul pe munte alternează porțiunile plate, pe care le traversăm sărind într-un picior și fluierând o melodie care nu ne dă pace, cu porțiuni abrupte în care aproape ne târâm în coate și genunchi, scrâșnind din dinți. În timpul efortului depus pe poteca pitită în pădure ori strâmtorată de stânci, de unde zărim numai frânturi de munte și doar petece de cer, n-avem vreme pentru cugetare și contemplare, și nici posibilitatea de a evalua anvergura și arhitectura. Abia când atingem culmea golașă de munte și stăm suspendați între dincoace și dincolo, putem desluși depărtările și denivelările, putem determina direcția, distanța, durata și dificultatea traseului.
Asemeni cumpenei de ape e și cumpăna dintre ani. Acum e oportun să întocmim un bilanț provizoriu, trăgând o linie și făcând sumare socoteli de etapă. Nu cele de natură pecuniară ori alte calcule meschine, care dau cu virgulă și nu oferă satisfacții sufletești, ci cele care contează cu adevărat într-o viață de om.
Tot acum e vremea reculegerii și rugăciunii, a regăsirii de sine și a reflectării. Sosirea la locul de popas și plecarea din nou la drum ar cam trebui precedate de câte un moment de meditație. Cu privirea plecată-n pământ sau proiectată pe cer, singuri cuc ori de mână cu cel apropiat, în curtea casei sau într-un colț de codru, în semn de pios omagiu dragilor care s-au dus ori fără să ne gândim la nimic, clipele de tăcere sunt un remediu binevenit. Numai dacă stăm nemișcați, dar cu mintea deschisă, putem să ne cufundăm în pacea care ne așteaptă dincolo de freneticele gânduri, de interpretabilele cuvinte, de imaginile și sunetele ce se derulează pe repede-nainte într-un colorat caleidoscop. Emoționante și revigorante sunt și ținerile de mână, în tăcere și cu ochii închiși, săvârșite la mesele festive de sărbători… când va fi iarăși cum a fost și mai mult decât atât.
În satul Ciceu-Poieni (Bistrița-Năsăud) s-a păstrat un obicei inedit, despre care am mai povestit, dar o voi face din nou pentru că este benefic și sugestiv. La început de an, cu toții se adună în Ulița Valea Glodului după care urcă împreună pe dealul din vecinătate, în locul numit „La Râpă”, unde ard simbolic lucrurile vechi și nefolositoare pentru a face loc și a pregăti cum se cuvine noul an. Și noi putem arunca acum în abisul tăcut al trecutului balastul cu ratări, rătăciri, pierderi, dezamăgiri… cu care ne împovărăm inutil. În fiecare dimineață sau măcar în prima zi a noului an putem fructifica șansa de a renaște spiritual, căci înaintea noastră se așterne albă o pagină nescrisă și depinde de noi dacă doar o pătăm și mâzgălim.
Iar în clipa în care cortina va cădea peste toate bune-rele câte au fost și va suna tainic clopoțelul, semn că poarta viitorului s-a întredeschis, trebuie să privim înapoi cu înțelegere și înainte cu încredere, spre semeni cu empatie și spre cel de sus cu recunoștință.
Doamne ajută tuturor!