„România este patria mea, restul sunt doar țări.” – Octavian Paler
Țin să subliniez, încă de la început, că detest orice urmă de șovinism și orice încercare de patriotism exacerbat, dar că apreciez popoarele ce țin, cu adevărat, la zilele de mare sărbătoare și care își etalează, fără preget, iubirea și identitatea de neam.
Campionatul Național de Clase la Dans Sportiv, Clasa C Standard – Brașov, octombrie 2021.
În esență, cuvântul mândrie semnifică un sentiment de bucurie, de mulțumire și de încredere în forțele și calitățile proprii. Personal, nu văd nimic dăunător în a fi mândru de tine și de ai tăi (de înaintași, de înălțimi…) cât timp încrederea nu este una exagerată (măsura e cheia în toate câte sunt), satisfacția nu este împinsă până pe culmea trufiei, iar prețuirea de sine nu este disproporționată față de standardul de smerenie admis pentru un suflet de om obișnuit.
Andrei Pleșu afirma la un moment dat: „Nu poți fi mândru (sau rușinat) de o calitate pe care n-ai obținut-o prin merit sau prin opțiune. Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naști român și n-ai fost declarat român de un juriu care ți-a evaluat, în prealabil, virtuțile. Te-ai trezit român, așa cum te-ai trezit bărbat sau femeie, brunet sau blond, înalt sau scund. A spune așadar : „Sunt mândru că sunt român!” e totuna cu a spune că sunt mândru că am nasul cârn sau ochi albaștri”.
În schimb, referindu-se la sentimentul de mândrie națională, Ion Rațiu a formulat o emoționantă rugăminte: „Fii mândru că ești român. Afirmă-te întrutotul ca atare. Suntem un popor nobil și vechi. Civilizația are rădăcini adânci în pământul țării noastre. (…) Nu critica niciodată, nici măcar prietenește, pe românul care se străduiește să apere sau să promoveze cauza națională. Fă tu mai bine decât el.”
Zămislit la răspântia dintre orient și occident, dintr-o uniune impusă, urmată de un vălmășag de treceri nomade, neamul românesc este unul al extremelor, al contrastelor izbitoare și care prezintă două fațete: iubirea cea mai ascuțită și ura cea mai adâncă, ba ridicându-se până aproape de Dumnezeu, ba dându-și drumul în hăul cu porniri diavolești.
Cum astăzi ne aflăm în prag de 1 decembrie mă-ncumet să fac o destăinuire: cred că m-aș simți și mai mândru că sunt român dacă lunile anului s-ar rosti, mai des, în stil arhaic: gerar sau cărindar, făurar, mărțișor sau germinar, prier, florar, cireșar, cuptor, gustar, răpciune, brumărel, brumar și, nu în ultimul rând, undrea sau andrea, numele popular fiind legat de Sf. Andrei, chiar dacă apostolul este sărbătorit la sfârșitul lunii noiembrie. Mândru peste-poate m-aș simți dacă n-am îngropa, în cimitirul vocabularului, expresii neaoșe precum: ștrimpci ștrecăniți (în loc de ciorapi împletiți), napci răntăliți (în loc de cartofi țărănești), pancove mășcate (în loc de gogoși înfuriate)…, dacă am avea tăria de a nu renunța, atât de ușor, la clacă, la șezătoare și la hora de duminică; la cal și la căruță; la poveștile spuse pe laița de la poartă; la straiță și la straiele albe ca zăpada; la trișca ce ne-a mântuit, secole-n șir, dorurile și durerile; la Dragobete și la strămoșeștile prenume de fete: Ioana, Irina, Ilinca…
Încărcat de mândrie m-aș simți dacă ne-am pleca, plini de respect, unul în fața celuilalt și n-am mai săpa mereu prăpăstii, cu cazmaua urii și intoleranței, între bugetari și angajații din privat, între pensionari și oamenii din câmpul muncii, între cei rămași în țară și cei plecați peste hotare, între susținătorii PeSeDe și votanții altor sigle cu trei litere, între vaccinați și nevaccinați, între săteni și orășeni, între ortodocși și greco-catolici, între ardeleni și „regățeni”, între români și maghiari…
În culmea mândriei m-aș înălța dacă ne-am „reseta” și am da tinerilor șansa de a-și face aici, în țară, un viitor prin ocuparea posturilor numai pe criteriile specifice meritocrației; prin înlăturarea posibilității de a lucra și la stat și în privat sau de a cumula pensia cu salariul ori de a-și păstra scaunul de director până la adânci bătrânețe prin împingerea până la senectute, ori chiar senilitate, a vârstei de pensionare; prin limitarea numărului de mandate la primari și la parlamentari ori de conducere în instituțiile publice, în condițiile în care puterea îndelungată corupe, iar corupția ucide democrația, dreptatea, speranța…
Mândru din cale-afară m-aș simți dacă nu s-ar mai întâmpla să fie călcat cuvântul dat, să fie tâlhărit statul în văzul lumii ori să fie promise multe și nevrute, dar onorate puține și mărunte; dacă am reuși să ne debarasăm definitiv de iluzia unui câștig, imens și imediat, la „păcănele”, la pariuri sportive ori la „loz în plic”; de dorința de a trage chiulul, de a trage sforile, de a trișa, de a bârfi și de a instiga; de tentația de a sta deoparte, pe post de chibiți, fără a pune umărul pentru a urni lucrurile în direcția potrivită.
Nu contest: sunt un naiv și-un visător! Și totuși, ce mândru m-aș simți!