Dacă ieri a fost doar despre învierea lui Iisus, Domnul de sus, astăzi poate fi despre crezul învierii noastre de fiecare zi, căci în fiecare dimineață, când ne trezim, avem în meniu, la micul dejun al sufletului, o mică înviere, o ușă de deschis înspre reînnoirea cugetului, a speranței, a direcției de mers…, și cred că s-ar impune să fim entuziaști că o putem lua de la capăt, că putem încerca din nou, că putem alege să nu mai fim cel de ieri, debutând ziua ce ne-a fost dăruită (!!!) cu bune-intenții și un plan pentru împlinirea lor.
Și insist pe aura bucuriei (singura la purtător), fiindcă nu există ofensă mai mare, la adresa creatorului, decât alura de viu mort, de om plictisit, trist ori mâhnit, fără motiv sau pentru un motiv meschin ori închipuit, ce ratează oportunitatea de a se reconstrui, de a se ridica după o ratare, de a da sens clipelor așa-zis obișnuite, de a ierta și de a uita gestul nesăbuit al altuia, de a iubi fără măsură și fără a impune cerința reciprocității, căci numai iubirea ne lustruiește sufletul și-l face să strălucească, pe calea Golgotei personale.
Esența învățăturilor creștine este cuprinsă în proclamația de pe munte, fericirile fiind, în fapt, o chemare la drumul spre reînnoirea lăuntrică, trăită treaz zi de zi, cu voință, prin căință… Și așa cum am spus, pentru miracolul renașterii nu este necesar, neapărat, un moment-monument, dar, într-adevăr, revirimentul e vădit și de durată dacă, de pildă, te-a lovit în moalele capului moartea subită a tatălui și realizezi că nu poți amâna (sine die!), că nu poți spune spășit „E bine și așa…”, ori dacă ți s-a ivit, nesperat, posibilitatea de a întâlni perechea potrivită și conștientizezi ce pierzi dacă nu iei o decizie curajoasă. De aceea, consider că e de preferat să înaintăm pe calea destinului, cu capul sus, cu privirea înainte, cercetând atent zările.
În copilărie, când îi citeam din Biblie bunicului Macedon (îl lăsase, de-o vreme, vederea), am ridicat serios din sprânceană – a nedumerire, a neîncredere – când am dat, drept semn că el este alesul, de toiagul înflorit a lui Aaron, împrejurare miraculoasă reluată, cu aceeași semnificație, în Noul Testament, în cazul lui Iosif din Nazaret, tatăl adoptiv a lui Iisus, iar lămurirea aproximativă primită cu acel prilej era că și dintr-o bucată de lemn uscat, când harul Domnului coboară, răsare o floare, mai ceva ca odinioară, și că, în plan personal, pe parcursul primului război mondial, participând la grozăviile petrecute din Galiția până-n Tirol, și bunicul patern se simțea adesea la fel, un mort încă viu, cu sufletul pustiu, lipsit de orice speranță, dar chiar și când totul pare pierdut, fără de gust și când te aștepți cel mai puțin viața izbucnește din nou. Atunci, am luat doar act, trebuindu-mi ani îndelungați să înțeleg că nu există apus care să nu aibă ceva de spus, că nu există coajă uscată sub care să nu doarmă o picătură de viață îngropată, că nimic nu este definitiv pierdut. Și dacă toiagul nu-l putem nicidecum odrăsli, putem face altceva: să ne purtăm crucea cea de toate zilele împodobită cu florile recunoștinței, trăind mai conștient, mai viu, mai autentic.
Iar dacă lemnul, după o perioadă de îngheț, de încremenire își pune singur seva în mișcare și zămislește poame dulci, și dacă deșertul cel mai arid, după o singură ploaie, înflorește dumnezeiește, cred cu toată tăria în puterea vieții de a încolți chiar și în uscăciune, fiindcă ogorul sufletului ne-a fost însămânțat, când am plecat la drum, cu bucuria de a viețui, cu abilitatea de a ne uimi, de a ne deschide inima, de a regăsi drumul drept, de a ne preschimba interior…
Și în lumina învierii de fiecare zi, mă și minunez că am avut tupeul de a-mi deschide gura când urmează un relevant fragment literar, aparținând unui autor stelar:
„Pentru mine, strada, cerul, casele, totul plutea laolaltă într-un sentiment cu totul nou, de posesiune și de afinitate; niciodată, nici în cele mai fierbinți clipe ale existenței mele, nu simțisem atât de intens că toate aceste lucruri existau cu adevărat, că ele trăiau, că eu trăiam, și că viața lor și a mea era una, era tocmai Viața cea mare, cea măreață, Viața pe care niciodată n-o simți cu destulă fericire, Viața pe care numai iubirea o înțelege, pe care nu o cuprinde decât ce se dăruie. A urmat o singură clipă întunecată : atunci când, întorcându-mă acasă fericit, am răsucit cheia în ușă și în față mi s-a deschis coridorul cel negru, spre odăile mele. Atunci, deodată, m-a invadat teama de a mă întoarce iar la viața dinainte, pășind în locuința celui care fusesem până în acel ceas, culcându-mă în patul lui, reluând legătura cu tot ceea ce noaptea aceea deznodase atât de frumos. (…) Dar m-am deșteptat vesel într-o nouă dimineață și nimic nu pierise din sentimentul care continua să izvorască recunoscător. De atunci nu s-au scurs decât patru luni și încremenirea de odinioară n-a revenit; încă înfloresc cald în preocupările mele zilnice. Beția magică din noaptea aceea, când, deodată, mi-a fugit de sub tălpi pământul lumii mele…, fierbințeala mi-a trecut, dar din ceasul acela îmi simt cu fiece răsuflare sângele cald și îl simt cu zilnic împrospătata voluptate a vieții. Știu că am devenit un alt om, cu alte simțuri, cu o conștiință mai puternică. Bineînțeles, nu îndrăznesc să afirm că am devenit un om mai bun, știu numai că sunt mai fericit, pentru că am aflat un sens vieții mele înghețate, un sens căruia nu-i găsesc alt nume decât acela de însăși viață. (…) Trăiesc, întrucât mă las în voia acelei puteri pe care am simțit-o atunci pentru întâia oară atât de magic. Încotro mă duce nu întreb.(…) Nu știu și nici nu vreau să știu. Cred că numai acela trăiește cu adevărat care-și trăiește soarta ca pe o taină. Niciodată însă nu am iubit viața cu mai multă înflăcărare – de asta sunt sigur – și acum știu că oricine comite o crimă (singura crimă care există) arătându-se indiferent față de viață, față de vreuna dintre formele și întruchipările ei. (…) Iar prietenii îmi spun cu oarecare bucurie, ca unuia care s-a vindecat de o boală, că am întinerit. Întinerit ? Numai eu știu că abia acum încep să trăiesc cu adevărat. Nu-i vorba să crezi că întregul trecut n-a fost decât greșeală și pregătire : e o iluzie generală, și înțeleg perfect propria-mi cutezanță de a lua în mâna vie și caldă un condei rece și de a-ți scrie ție însuți, pe o hârtie neînsuflețită că trăiești cu adevărat. Dar – fie și numai o iluzie ! – este primul lucru care m-a făcut fericit, primul care mi-a încălzit sângele și mi-a deșteptat simțurile. Și dacă însemn aici, minunea trezirii mele, o fac numai pentru mine însumi, care știu mai adânc toate lucrurile astea, decât pot să mi le spună propriile-mi cuvinte. N-am vorbit nici unui prieten despre asta ; ei nu și-au dat seama niciodată cât de atrofiat eram; n-au să-și dea seama niciodată cât sunt de înfloritor. Iar dacă ar sosi moartea în mijlocul acestei vieți vii, și rândurile mele ar cădea în mâinile altuia, posibilitatea asta nu mă sperie de loc și nici nu mă chinuie. Căci cine n-a trăit magia unor astfel de ore poate înțelege tot așa de puțin ca mine, acum o jumătate de an, că unele episoade fugare și în aparență fără legătură, dintr-o singură seară, pot reaprinde atât de magic o viață stinsă. De acela nu mi-e rușine, căci nu mă înțelege. Dar cine cunoaște legătura între fenomene nu dă sentințe și e lipsit de mândrie. De acesta nu mă rușinez, căci mă înțelege. Cine s-a descoperit pe sine nu mai poate pierde nimic pe lume. Și cine l-a înțeles pe omul din sine, acela îi înțelege pe toți oamenii.” – ȘTEFAN ZWEIG, SECRET ARZĂTOR
Și ca un făcut, întrebându-mă despre ce scriu, Anca mi-a înmânat cartea pe care tocmai o începea, și anume Climate, de Andre Maurois, al cărui motto statua: „Suntem totdeauna în căutarea eternului în altă parte decât aici; totdeauna ne îndreptăm ochii minții spre alte lucruri decât spre situația prezentă, spre aparența prezentă; sau, mai ales, suntem în așteptarea morții, ca și cum n-am muri și reînvia în fiecare clipă. În fiecare clipă ni se oferă o viață nouă. Astăzi, acuma, îndată e singurul lucru ce ne stă la îndemână” – Alain, pseudonimul lui Emile-Auguste Chartier.
Să-nvățăm, să înflorim! În fiecare zi”!