Când un virus se transmite la cinci metri distanță și rezistă 30 de minute în aer și cinci zile pe suprafețe, ești la mâna norocului sau NEnorocIRII. Alegerea e aleatorie, dar așa e în lume, de când e lumea și pământul: venim pe rând și plecăm pe sărite, în raport de sensibilitățile trupești și ghinionul fiecăruia.
E normal ca fiecare dintre noi să avem lucruri amânate, așezate într-o oarecare ordine de așteptare, și să sperăm că vom trăi cât mai mult pentru a le împlini, dar asta nu înseamnă că trebuie să disperăm dacă vom fi nevoiți să spunem „Stop joc”. Indiferent dacă rămâne pentru altă dată sau poate pentru niciodată, trebuie să ne păstrăm calmul, iar dacă suntem creștini, cum pretindem, resemnarea în fața sorții și a morții trebuie să fie evidentă.
Acum e vremea să fim prudenți și precauți, conștienți de cauzele epidemiei și de consecințele unui comportament necorespunzător, dar mai ales receptivi la recomandări: efectuarea elementarei igiene, ocrotirea persoanelor vulnerabile, evitarea spațiilor închise și aglomerate, respectarea duratei și a condițiilor de izolare și carantină.
Nu e timpul potrivit pentru a face pe curajoșii ori pe grozavii, să arătăm că nu ne pasă și că totul e o prostie, dar nici nu trebuie să ne infectăm cu frică, să ne purtăm ca în povestea cu drobul de sare a lui Creangă. Spunea cineva, cândva: „Ce o fi, o fi, că nu a fost vreodată, să nu fie cumva”.
Raportat la panica ce s-a propagat, la fuga de dincolo înspre dincoace, la magazinele golite de mărfurile neperisabile, mi se pare de actualitate o carte: „Psihologia mulțimilor” scrisă de Gustave Le Bon și editată în 1895. Lectura acestei cărți reliefează cât de impresionabile, credule și manipulabile sunt masele; incapacitatea lor de a reacționa rațional când sunt îndoctrinate, cum sunt acum cu statistici și știri false; tendința de mimetism și intoleranță, chiar violență, în lupta pentru supraviețuire sau atingerea unui țel comun.
În romanul „Nimic nou pe frontul de vest” scris de Erich Maria Remarque am aflat un fragment sugestiv pentru fragila noastră viață, frământată mereu cu frică:
”Frontul e o colivie în care, plin de nervozitate, trebuie să aștepți ce va urma. Suntem sub grila formată de traiectoria obuzelor și trăim în tensiunea nesiguranței. Deasupra noastră plutește hazardul. Când vine un proiectil, pot să mă ghemuiesc, atâta tot; unde va cădea, nu pot nici să știu exact, nici să influențez în vreun fel.
Hazardul acesta ne face indiferenți. Mă aflam acum câteva luni într-un adăpost și jucam skat; după o vreme m-am ridicat și m-am dus să vizitez niște cunoscuți dintr-un alt adăpost. Când am revenit, n-am găsit nici urmă din adăpostul unde jucasem, un obuz îl făcuse praf. M-am întors la al doilea adăpost și am sosit tocmai la timp pentru a ajuta la dezgroparea lui. Cât lipsisem, fusese distrus și acesta.
Numai întâmplarea decide dacă mor sau rămân în viață. Pot fi făcut pilaf într-un adăpost blindat, dar pot scăpa fără nici cea mai mică zgârietură de pe un câmp deschis unde stau zece ore sub foc de baraj. Fiecare soldat datorează viața unui șir nesfârșit de hazarduri. Și fiecare soldat crede și se încrede în hazard.”
Haideți să luăm aminte la atitudinea umilă și temerară, deopotrivă, adoptată de ostașii aflați pe fronturile marelui război: nu au dezertat, nu s-au sinucis și nu au paralizat de spaimă în șanțurile pline de mocirlă în care mucegăiau așteptând un viitor incert și tulbure, cu infime șanse de supraviețuire.