Mâine sunt Moșii de Florii, zi însemnată, bine luminată, în care sufletele celor adormiți sunt aproape de cei vii, iar rugăciunea și milostenia urcă ușor și nevăzut la ei, pe calea (p)omeniei, adică a pomenii și a pomenirii. Prin urmare, e bine primit și se pune, sigur la fapte bune, și un parastas pentru cei apropiați (săvârșit de către cei ce cred și își dau de rând); și un praznic ori strecurarea unui bănuț într-o palmă întinsă; și o plecare pioasă a genunchiului în cimitir, lângă o candelă aprinsă; și un pomelnic, rostit încet, în gând, cu rudele, vecinii, colegii și cunoscuții ce ne-au fost alături la un moment dat și care au trecut, înaintea noastră, de hat; și luarea de suflet a unei cruci, cu scrisul șters, uitată aiurea de Domnul în vreun colț de lume; și readucerea în actualitate a unui străin de neam (și de epocă!) a cărui amintire e vrednică de înviere…
Și plecând la drum de la această ultimă premisă, vă împărtășesc că, din sensul giratoriu amplasat la intrarea în Beclean, dinspre Bistrița, se poate zări în ceas timpuriu de primăvară, cum poalele pădurii aflată dincolo de calea ferată este iluminată în mov-albăstrui de „crucea voinicului”, a voinicului ce-și mărunțește veșnicia în culmea dealului, căci bine-legat a fost (cu studii de drept și de economie făcute la Budapesta, Bruxelles și Leipzig), și înalt la stat (autor al unor cărți de referință pe stringente chestiuni agricole, parlamentar, Înalt Conte al Comitatului Brașov, Ministru al Agriculturii în Ungaria), și însemnat în fapte aparte: sub mandatul său s-a finalizat reglementarea râului Tisa, s-a elaborat legea împotriva falsificării vinului, s-a înființat așa-numita poliție de teren, s-a modernizat activitatea de creștere a animalelor, s-a promovat folosirea resurselor naturale, s-a pus bazele unor stațiuni balneoclimaterice guvernamentale, inclusiv Băile Homorod, din Munții Harghitei și Hamori, din Munții Bukk, unde primelor nuclee de case de vacanță le-a atribuit denumirea de Lillafured – Lilla fiind, de fapt, numele de alint al verișoarei sale Erzsebet Vay.
Da, voinicul despre care e vorba în cele câteva cuvinte scrise mai sus este contele Andras Bethlen (născut la 26 iulie 1847, în Kolozsvar – decedat la 25 august 1898, pe moșia familiei sale din Bethlen), fiul lui Șandor Bethlen și al Josefinei Banffy, căsătorit în anul 1880 cu Livia Mocsonyi și tată al scriitoarei Margit Bethlen (1882-1970), măritată în anul 1901, după moartea tatălui său, cu Istvan Bethlen, ce purta aceleași nume, dar care provenea dintr-o ramură diferită și care a deținut funcția de prim-ministru al Ungariei între anii 1921-1931, răstimp în care a dăruit stabilitate și prosperitate țării sale.
Revenind la personalitatea importantă a nobilimii Transilvaniei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (a cărui piatră împlântată, de un pâlc de narcise vegheată, a rămas și în prezent pe verticală fiindcă e situată sub coroana stejarilor, unde salcâmii nu se încumetă să pătrundă), țin să reamintesc că domnia sa a edificat în Beclean un castel, în stil renascentist, cu influențe baroce și așezat în centrul orașului, unde de peste jumătate de secol își are sediul Liceul Tehnologic Agricol, dar fără a i se acorda acestei instituții de învățământ și denumirea de Andras Bethlen: în semn de recunoaștere a meritelor dovedite pe tărâm agricol, ca gest firesc de recunoștință pentru faptul că elevii care învață acolo se duc zilnic într-un fost castel nobiliar și poate că în acest fel, în cadrul practicii școlare, s-ar putea lua în grijă cimitirul vechii și influentei familii aristocratice, cu rol major în Istoria Transilvaniei și care a dat chiar și numele acestei localități.
Despre cimitirul grofilor din Beclean am mai scris și chiar dacă comunitatea a ratat momentul de a-l preschimba într-un muzeu de istorie în aer liber, subliniez că merită vizitat și-n zilele noastre. Din două considerente: pentru a constata cum arată un paradis în paragină (datorat părăsirii, din culpabilă nepăsare colectivă) și pentru a realiza că oricât de sus ne-am înălța și oricâtă avere am aduna deșertăciune sunt toate în făgașul timpului și pe făraș e pusă eternitatea de pământ în doar un secol și un pic, asta în cel mai fericit caz, dar pentru asta este absolut necesar să povestim copiilor, pe îndelete și repetat, despre bunicii noștri, despre dragii, ca fagii, ce ne-au ținut pe genunchi și mereu partea în fața părinților, care ne-au mângâiat pe creștet și ne-au purtat mâna pe calea crucii, care ne-au legat șireturile la ghetuțe și ne-au citit basme la culcare.
Și dacă tot am drumețit prin împrejurimile Becleanului, cum Mama Ică (Ludovică), bunica maternă a soției (pe care am cunoscut-o) a copilărit la Figa, s-a măritat în Cristur-Șieu și se deplasa pe jos peste dealurile ce despart localitățile amintite, am decis să cercetăm cele două drumuri vechi, bătrânești, într-un alt chip de „chemare a străbunilor”, călătorind pe urmele pașilor făcuți de înaintași. Știu că poate să pară, la o primă privire, o prostie, sau poate doar o dovadă de buiecie, acum când ne plângem, cu toții, că n-avem timp destul, dar Doamne cum îl irosim pe nimicuri fără noimă, chiar și în zilele de duminică după-amiaza, și totuși…
Pe drumul de lut dintre Figa și Agrișu de Sus, o cale de-o juma de ceas.
Între Agrișe, iar în fotografia de jos se vede și drumeagul care urcă in poiana plată, de mari dimensiuni ce desparte cele două sate de comuna de reședință: Șieu-Odorhei.
Pe drumul uitat, deosebit de liniștit dintre Figa și Bretea, ce iese întâi în capul dealului ce străjuiește Agrișu de Sus, oferind o reală belvedere spre Valea Someșului, după care, pe curbă de nivel (înțelepți au fost bătrânii satelor), șerpuiește prin pădure.
Și cu mândrele flori de corn, dăruite pământului de Moșii Floriilor, sfârșesc „buccinarea”, în latină acest cuvânt însemnând a suna din corn, din cornul istoriei locale, personale și nu spre năzuita neuitare, ci spre aducerile aminte a celor care au fost, ca să fim acum și noi.
