Chiar dacă uneori uităm să trăim sau trăim fără să știm, nu vrem nicicum să murim. Și nici nu avem puterea de a învăța să murim, sătui și împăcați, ci numai atârnați pe ruinele trăirilor și ascultând înfricoșați pașii morții ce se apropie.
Din păcate, pe rând și pe sărite, pentru fiecare va veni o zi în care vom primi vestea că asfințitul e aproape. Chiar foarte aproape sau oricum, cu mult mai aproape decât credeam. La debutul senzației de fundătură, de drum barat, vom încerca o năucitoare uluire, o deșteptare a zădărniciei. După, vom protesta vehement și vom pune întrebări de genul: De ce eu? De ce atât de repede?, răfuindu-ne cu Dumnezeu.
Chiar dacă ceasul se va apropia de ora 12,00 și oricât de alungită va fi pe glie credincioasa noastră umbră, niciodată nu vom considera că a sosit clipa potrivită pentru redactarea raportului de tură pământeană, pentru predarea echipamentului la magazia marii unități a câmpului de albe cruci.
E în firea ființei noastre să vrem mai mult, să ne împotrivim cu încăpățânare. Nu comportă importanță că existența noastră s-a restrâns la o supraviețuire de subzistență, tot mai vrem o zi, tot mai cerșim o lună, tot mai năzuim la un an, inclusiv de chin, de parcă puținul eventual primit ar avea o mare însemnătate înaintea veșniciei ce ne așteaptă dincolo de „pragul marii treceri”, cu sau fără șansa reîncarnării ori învierii de apoi.
Prin urmare, dată fiind neputința noastră de a primi sfârșitul cu simplitate, în seninătate, suntem uimiți când aflăm că cineva a avut tăria de a proba demnitate, discreție, resemnare, în fața unui destin nedrept, la nici patruzeci de ani și la scurt timp după nașterea copilului îndelung așteptat. Nu a făcut pe eroul spunând că nu regretă prematura plecare, dar nici nu s-a zvârcolit în disperare, în deznădejde, nu s-a căinat la toți cunoscuții și nici nu a încremenit de spaimă într-un colț întunecat de suflet, ci a acceptat nenorocul ca pe un dat, ce nu poate fi schimbat, consolând pe ceilalți și stabilind în taină dispozițiile testamentare, fotografia ce urmează a fi pusă pe sicriul închis, preotul ce urmează a sluji la înmormântare…
Procedând astfel, a plecat din această lume ca un alpinist ce și-a pregătit cu calm și cu grijă rucsacul de ascensiune și cred, cu toată convingerea, că nu a părăsit viața ca un învins ce opune rezistență, nu vrea să capituleze, trage de sfoara vieții și se agață de fiecare rădăcină de speranță pentru a amâna căderea în prăpastia neființei, ci ca un învingător, după atingerea vârfului situat mai sus de linia de sosire.
„Doamne! Păstrează-mi vie amintirea!” – Charles Dickens