Și am făcut-o din scurt, în chip sumar și într-un simulacru de proces, viciat de neacordarea unor minime garanții judiciare, grevat de grave carențe procedurale și încheiat cu pronunțarea unei sentințe contrară realității, justiția pământeană ratând astfel șansa unică ce i-a fost oferită de a înfăptui, la sorocul stabilit, misiunea divină de a dărui dreptate Fiului Omului și, totodată, Fiului lui Dumnezeu.
Aflându-ne în miezul Postului Mare și fără a aborda nici un aspect de ordin istoric sau teologic (și cu atât mai puțin de a încerca să cântăresc cota de contribuție a romanilor și a evreilor la crucificarea, pe nedrept, a lui Iisus), în cele ce urmează și așezate printre răstignirile surprinse în Dolomiții Alpilor, respectiv în Passo Tre Croci (Trecătoarea Trei Cruci) și Passo di Falzarego (de lângă Galeria Lagazuoi, unde am aflat o basilică miniaturală și un inedit crucifix din lemn), înțeleg să consemnez astăzi câteva chestiuni procedurale penale, interpretabile și pe alocuri vădit culpabile, din cel mai cunoscut și mai controversat caz penal din toate timpurile, care a legat, indestructibil și în veșnicie, religia de justiție și care a împărțit istoria în două emisfere temporale: înainte și după procesul lui Iisus Hristos.
După Cina cea de Taină (de rămas bun și de punere la punct a Ritualului Euharistiei – împărtășirea cu pâine și vin) a urmat arestarea abuzivă efectuată în Grădina Ghetsimani (de la poalele Muntelui Măslinilor) : în timpul nopții (posibilă doar în caz de flagrant), în baza autodenunțului unui complice (Iuda) și în lipsa unui mandat legal de reținere, dar Iisus a făcut uz de exercitarea dreptului la tăcere, tălmăcit de către judecători și ca o aroganță fără de margini (egală cu sfidarea instanței), și ca o formă de recunoaștere tacită a „vinovăției” invocată în actul de sesizare.
„Marele preot s-a sculat în picioare , și i-a zis: „Nu răspunzi nimic ? Ce mărturisesc aceștia împotriva ta ?” / Iisus tăcea.” – Matei, 26 : 62-63
„Atunci Pilat i-a zis : „N-auzi de câte lucruri te învinuiesc ei ? / Iisus nu i-a răspuns la nici un cuvânt, așa că se mira foarte mult dregătorul. ” – Matei, 27 : 12-13.
Prima etapă a procesului, un fel de cercetare judecătorească, s-a desfășurat în fața Sanhedrinului ( sau a Marelui Sinedriu, cum i se mai spunea), condus de către cei doi arhierei: Anna și Caiafa (ce erau, în fapt, socru și ginere) și compus din 71 de reprezentanți: căpetenii preoțești, bătrâni înțelepți și mari cărturari.
Pe parcursul judecății, desfășurată tot abuziv: în timpul nopții și în ședință secretă (deși legea ebraică prevedea ca ședințele de judecată să se desfășoare pe timp de zi și în prezența publicului), se mai relevă un neajuns procedural: absența unei corespunzătoare probațiuni, Tora cerând expres ca orice condamnare la pedeapsa capitală să aibă ca fundament declarațiile identice, sub aspect ideatic, a cel puțin doi martori.
„Dacă ești tu Hristosul, spune-ne!” / Iisus le-a răspuns: „Dacă vă voi spune, nu veți crede; și dacă vă voi întreba nu-mi veți răspunde, nici nu-mi veți da drumul. (…) Toți au zis: „Ești tu dar Fiul lui Dumnezeu?” Și el le-a răspuns: „Așa cum o spuneți; da, sunt.” / Atunci ei au zis: „Ce nevoie mai avem de mărturie? Noi înșine am auzit-o din gura lui.” – Luca, 22 : 67-71
„Iisus tăcea și nu răspundea nimic. Marele preot l-a întrebat iarăși și i-a zis: „Ești tu, Hristosul, Fiul celui binecuvântat?” / Da, sunt, i-a răspuns Iisus.” (…) Atunci marele preot și-a rupt hainele, și a zis: „Ce nevoie mai avem de martori ? Ați auzit hula. Ce vi se pare ? Toți l-au osândit să fie pedepsit cu moartea.” – Marcu, 14 : 61-64
Nu știm dacă Caiafa, după ce și-a expus public părerea, s-a abținut de la luarea hotărârii și nici dacă această decizie de sesizare a tribunalului roman a fost aprobată prin vot minuțios numărat, dar cum jurisdicția evreiască era mărginită la infracțiunile nesusceptibile de pedeapsa cu moartea, în ipoteza în care se considera că cineva a comis, cu intenție, o atare infracțiune, este limpede că decizia luată de Sanhedrin avea doar valoarea procedurală de act de sesizare a tribunalului roman, unipersonal, căci în jilțul de singur judecător sta doar guvernatorul provinciei.
Schimbarea încadrării juridice s-a făcut instantaneu și fără a se acorda inculpatului posibilitatea de a-și pregăti apărarea.
Inițial, capătul principal de acuzare a fost de blasfemie (ce atrăgea, potrivit Talmudului, uciderea în bătaie cu pietre), acuzația fiind schimbată în crimă de lezmajestate, care odată dovedită, era pedepsită cu moartea prin crucificare. Și această schimbare de încadrare s-a făcut în absența unui apărător desemnat din oficiu pentru învinuit, așa cum s-a întâmplat pe tot parcursul procesului derulat pe repede înainte (durând mai puțin de 24 de ore) și cu termene extrem de scurte acordate.
O încercare de denegarea de dreptate înfăptuită de guvernatorul roman al Provinciei Iudeea: Pilat din Pont, căruia Evangheliile i-au conferit un rol de prim plan în relatarea patimilor lui Iisus Hristos, fiind înscris la loc de veșnică amintire și în Crezul Apostolic sau Simbolul Credinței.
„Pilat deci a ieșit afară la ei, și le-a zis: „Ce pâră aduceți împotriva omului acestuia ?” / Drept răspuns, ei i-au zis: „Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu l-am fi dat noi în mâinile tale.” / Atunci Pilat le-a zis: „Luați-l voi, și judecați-l după legea voastră.” / „Nouă nu este îngăduit de Lege să omorâm pe nimeni”, i-au zis iudeii.” – Ioan, 18 : 29-31
Retrimiterea cauzei la Sanhedrin a fost împiedicată de punerea accentului acuzator pe luarea în derâdere a împăratului, sancționată pe atunci cu moartea, pedeapsă ce putea fi aplicată, așa cum am arătat, numai de către prefectul roman al provinciei.
Verificarea prealabilă a competenței :
„Pilat i-a zis: „Mie nu-mi vorbești ? Nu știi că am putere să te răstignesc, și am putere să-ți dau drumul !” – Ioan, 19 : 10
Luarea de interogatoriu pe acuzația de lezmajestate :
„Pilat l-a întrebat: „Ești tu împăratul Iudeilor?”, „Da, sunt, i-a răspuns Iisus.” – Marcu, 15 : 2
„S-au sculat toți, și au dus pe Iisus înaintea lui Pilat. / Și au început să-l pârască, și să zică: „Pe omul acesta l-am găsit ațâțând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir Cezarului, și zicând că el este Hristosul, Împăratul.” / Pilat l-a întrebat: „Ești tu Împăratul Iudeilor?”, „Da!”, a răspuns Iisus…” – Luca, 23 : 1-3
Întrucât Pilat vorbea latina, iar limba maternă a lui Iisus era aramaica, în proces a fost absolut necesară folosirea unui interpret, iar după cum bine se cunoaște, comunicarea, printr-un mijlocitor, între acuzat și judecător, îngreunează înțelegerea exactă a nuanțelor din întrebări și din răspunsuri, putând da naștere, cu sau fără voia celor implicați, unor ambiguități, unor neconcordanțe regretabile.
Traficul de influență comis de Claudia Procula, soția lui Pilat din Pont:
„Pe când sta Pilat pe scaun la judecată, nevastă-sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta; căci azi am suferit mult în vis din pricina lui.” – Matei, 27 : 19
Antepronunțarea judecătorului, echivalentă cu o declarație de recunoaștere a nevinovăției lui Iisus:
„Pilat a zis preoților celor mai de seamă și noroadelor: „Eu nu găsesc nici o vină în omul acesta.” – Luca, 23 : 4
Declinarea competenței în favoarea Lui Irod Antipa, administratorul Galileii, căruia i se conferise privilegiul de a judeca delincvenții proveniți dintre supușii săi.
„Când a auzit Pilat de Galilea, a întrebat dacă omul acesta e galilean. / Și când a aflat că este sub stăpânirea lui Irod, l-a trimis la Irod, care se afla și el la Ierusalim în zilele acelea.” – Luca, 23 : 6-7
Ivirea unui conflict negativ de competență (Pilat și Irod și-au declinat reciproc competența), precedat de tratamente crude, inumane și degradante aplicate inculpatului.
„Irod, cu ostașii lui de pază, se purtau cu el cu dispreț; și după ce și-a bătut joc de el, și l-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare, l-a trimis înapoi la Pilat.” – Luca, 23 : 11
După episodul macabru cu Ioan Botezătorul (omorât cu doar un an înainte), Tetrarhul Irod a preferat să nu-l judece pe Iisus, a evitat și să-l declare nevinovat (pentru a nu supăra pe arhierei și pentru a nu agita spiritele norodului), optând, în final, să-l retrimită la pretoriu.
Achitarea acuzatului:
„Pilat a strâns pe preoții cei mai de seamă, pe fruntași și pe norod, și le-a zis: „Mi-ați adus înainte pe omul acesta ca pe unul care ațâță norodul la răscoală. Și iată că, după ce l-am cercetat cu de-amănuntul, înaintea voastră, nu l-am găsit vinovat de niciunul din lucrurile de cari-l pârâți. Nici Irod nu i-a găsit nici o vină, căci ni l-a trimis înapoi; și iată că omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte. Eu deci, după ce voi pune să-l bată, îi voi da drumul.” – Luca, 23 : 13-16
După refuzarea gestului de grație (de grațiere) de către popor, Pilat din Pont, sub presiunea publică, a revenit asupra soluției de achitare, corect adoptată și bine întemeiată pe două împrejurări evidente: Iisus nu uzurpa nici o putere de pe pământ (câtă vreme a spus, din start, că împărăția sa este în ceruri) și nici nu s-a dovedit că ar fi încălcat prevederile legale legate de cultul împăratului roman.
„De atunci Pilat căuta să-i dea drumul. Dar iudeii strigau: „Dacă dai drumul omului acestuia, nu ești prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine împărat, este împotriva Cezarului.” – Ioan, 19 : 12
„Dar ei strigau în gura mare, și cereau de zor să fie răstignit. Și strigătele lor și ale preoților celor mai de seamă au biruit. Pilat a hotărât să li se împlinească cererea. Le-a slobozit pe cel ce fusese aruncat în temniță pentru răscoală și omor, și pe care-l cereau ei; iar pe Iisus l-a dat în mâinile lor; ca să-și facă voia cu el.” – Luca, 23 : 23-25
De aici și vorba: „s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont”, expresie ce întruchipează lașitatea, fuga de răspundere…, dar, contrar aparențelor și fără a încerca să-i găsesc vreo scuză care să-l exonereze de responsabilitatea de a fi unealta destinată împlinirii profeției, țin să subliniez că nu e tocmai ușor ca judecătorul să rămână imparțial și la adăpost de orice influență externă, când mulțimea, manipulată fin ori chiar grosolan, se dezlănțuie și calcă furibundă în picioare și elementara prezumție de nevinovăție a celui trimis în judecată, și necesitatea derulării unui proces echitabil (cu strângerea de probe și în apărare), opinia publică considerând de ajuns, pentru condamnare, persoana făptuitorului.
Dispozitivul hotărârii s-a rezumat la arătarea capătului de acuzare și nu a fost însoțit de o aferentă motivare, de arătarea argumentelor de fapt și de drept, soluția adoptată fiind consemnată pe o tăbliță („titulus”), ce era fie agățată la gâtul condamnatului, fie purtată de un ostaș din escortă în fața cortegiului, fiind fixată ulterior pe crucea unde se săvârșea supliciul.
„Pilat a scris o însemnare, pe care a pus-o deasupra crucii, și era scris: „Iisus din Nazaret, Împăratul Iudeilor.” / Mulți din iudei au citit această însemnare, pentru că locul unde fusese răstignit Iisus era aproape de cetate: era scrisă în evreiește, latinește și grecește.” – Ioan, 19 : 19-20
Hotărârea pronunțată a fost lipsită de orice cale de atac și pusă, de îndată, în executare pe Golgota, poreclită și Dealul Căpățânii, chiar dacă se apropia Paștele (Prânzul Azimelor).
„Atunci l-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. Au luat deci pe Iisus, și l-au dus să-l răstignească.” – Ioan, 19 : 16
În anul 1948, la scurt timp după proclamarea statului Israel, Curtea de Apel din Ierusalim a fost investită cu nenumărate cereri de revizuire, trimise din toate colțurile lumii, demersuri ce au fost apreciate ca inadmisibile pe motiv că nu s-a produs nici o probă nouă pe care să se întemeieze admiterea în principiu și, nu în ultimul rând, pentru că Imperiul Roman, singura autoritate judiciară competentă să procedeze la rejudecarea cazului, nu mai era în ființă.
Ulterior, în anul 2013, un avocat african a dorit și el să-i facă dreptate lui Iisus Hristos, sens în care a cerut Curții Internaționale de la Haga să reia cel mai important proces penal din ultimele două milenii, dar instanța i-a refuzat această solicitare.
Prin urmare, verdictul pronunțat de Pilat din Pont, în Sala Pietrelor Cioplite (preschimbată-n Sala Pașilor Pierduți, de către omenire), își păstrează, și în prezent, caracterul definitiv și irevocabil, amintind, fără contenire, și de afirmația lui Iisus : „Eu sunt împărat. Eu pentru aceasta m-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu”, și de replica cu multe înțelesuri dată de acest nefericit judecător, restrânsă la o întrebare pusă poate pentru sine însuși (în cazul în care nu aștepta vreun răspuns) ori lăsată dinadins fără de răspuns: „Pilat i-a zis: „Ce este adevărul?” (Ioan, 18 : 38).