În iureșul (și implicit, indiferența) în care ne ducem traiul cel de toate zilele, pășim, fără să știm, pe lângă nenumărate comori; le privim și totuși nu le deslușim; punem mâna și parcă nu prea ne vine a crede; le avem lângă noi, dar nu le valorizăm în tot… Agățat de acest gând am făcut popas, de-un ceas, în centrul vechi al municipiului Gherla, în Armenopolisul de altădată (în germană, Armenerstadt), clădit pe un teren viran de către coloniștii armeni veniți, la îndemnul Curții Imperiale de la Viena, din ținuturile îndepărtate ale Moldovei, ce se transformase, la sfârșitul secolului al XVII-lea, în sângeroasa scenă de desfășurare a războiului turco-polon.
Cum vechea vatră a localității, atestată documentar sub denumirea de Gerlahida (în anul 1291) și de Gherloah sau Gerlah (în anul 1410), se afla în imediata vecinătate a Cetății Martinuzzi (astăzi adăpostind unitatea de penitenciar), în legenda fondării Orașului Nou se spune că odată sosiți în Ardeal, armenii și-au exprimat dorința de a cumpăra un teren liber de construcții pe care să-și întemeieze, de la zero, așezarea, răspunsul sfidător și în batjocură dat de către transilvăneni fiind acela că sunt de acord să le vândă doar atâta pământ cât încape într-o singură piele de bou, ofertă acceptată, spre uimirea tuturor, de sfatul înțelepților armeni care au decis tăierea în fâșii foarte subțiri a unei piei de bou și înnădirea lor, delimitând astfel perimetrul în care astăzi ne așteaptă, spre vizitare, un adevărat muzeu în aer liber. Desigur, e o simplă legendă, Curtea Habsburgică obișnuind să împroprietărească, de îndată, pe coloniști, indiferent de neam și de credință.
Revenind la Cetatea Szamos Ujwar (cum i s-a mai spus), aceasta a fost edificată în anul 1540 și folosită efectiv pentru apărare (pentru scurt timp s-a aflat și în stăpânirea oștirii lui Mihai Viteazul) și mai târziu ca sediu de garnizoană (de către trupele generalului austriac Basta) până în anul 1785 când i s-a conferit definitiv destinația de închisoare centrală a Transilvaniei – Carcer Magni Principatus Transilvaniae. Cum această pușcărie este, de departe (și de aproape!), cel mai vechi loc de detenție din țară, este explicabil de ce termenul de gherlă – în fapt, denumirea acestei localități – a devenit sinonimul cuvântului temniță grea, dar despre grozăviile săvârșite între aceste ziduri, în răstimpul de început al comunismului, voi consemna, câte ceva, la momentul potrivit, dacă Domnul îmi va îngădui.
Până atunci, revin la firul principal și arăt că armenii au construit orașul nou, după un plan bine statornicit de către un arhitect italian, străzile deschise fiind perfect paralele, așa cum sunt în orașul Sulina (sistematizată de englezi) și unde sunt numerotate începând de la Dunăre, spre interior. Nu știu dacă se pretează și aici: Strada Armenească 1, Strada Armenească 2 și așa mai departe, dar pentru a da Cezarului ce este al Cezarului, lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu, și armenilor meritele toate ce le aparțin, străzile ce constituie nucleul orașului ar putea primi numele iluștrilor înaintași de origine armeană. În prezent, străzile din vechiul Armenopolis poartă și numele unor personalități de peste munți : Dragoș Vodă, Ștefan cel Mare, Vasile Alecsandri…, care n-au nici o legătură cu acest oraș, motiv pentru care străzile ar putea primi pe viitor, de pildă, numele armenilor la care voi face referire în cele ce urmează, căci indiscutabil Gherla, fără epicentrul său armean (adică fără centrul său epic, demn de o epopee) e lipsită de chintesența care o face unicat, actualul oraș dezvoltându-se în jurul Armenopolisului de altădată și îmbrățișându-l din toate părțile. Dacă ai un element de mare preț, nemaivăzut și nemaiauzit, consider că este firesc și necesar să-l valorifici pe deplin și să-l faci cunoscut în lume, căci Piața Libertății ori Strada 1 Decembrie le găsim peste tot în România, dar Jakabffy Kristof, de exemplu, nu e nicăieri și iese ușor în evidență, putând deveni, treptat, un loc de pelerinaj al armenilor de pretutindeni.
Și deși mi-am propus să fiu succint, n-am cum să nu amintesc că stilul baroc a pătruns în Transilvania prin mijlocirea armenilor (în anul 1850, ei reprezentând aproape jumătate din populația orașului), aceștia ridicându-și și decorând, cu migală, locuințele în acest stil arhitectonic uluitor de frumos.
Cea mai veche biserică armenească din oraș e Biserica Solomon (sau Șimanian, cum i se mai spune), construită de frații Simai (sau Șimanian), Simai Solomon fiind și întâiul om al urbei la un moment dat, primul primar armean fiind Karib Kîrkor, iar cel mai longeviv David Placsintar (în perioada 1872-1901), cu toții preocupându-se permanent și îndeaproape de bunul mers al acestei comunității.
Se mai spune că în Armenopolis au existat nouă lăcașuri de cult armenești, pe lângă Sinagogă, Mănăstirea Franciscană și celelalte biserici creștine: greco-catolice, ortodoxe și protestante (chiar și astăzi deține titlul neomologat de orașul cu cele mai multe biserici raportat la suprafață și numărul de locuitori), dintre cele armenești mai păstrându-și verticala doar două, iar în fața Bisericii Solomon, având hramul Buna vestire – deși de dimensiuni relativ reduse, extrem de frumoasă și de bine proporționată -, aflăm, în mărime naturală, pe Sf. Silvestru (papă al Romei) și pe Sf. Grigore Luminătorul, Apostolul Armenilor.
În „centrul centrului” se înalță însă maiestuoasă, ca o mireasă, Catedrala Armeano-Catolică, cu hramul Sfânta Treime și legată strâns de sufletul episcopului Oxedius Verzellescus (Ovidiu Vărzărescu) care a pornit acest grandios proiect, iar „din bătrâni se povestește” că bogați fiind armenii – căci erau, nimic de zis, negustori abili și meșteri pricepuți – au hotărât să ridice cea mai înaltă biserică armenească de pe pământ, izbândă desăvârșită abia în anul 1804, dar care, ca și record arhitectonic și important deziderat, se pare că și astăzi mai stă încă în picioare, cel puțin pe tărâm european. Poate tocmai de aceea și în zilele noastre se mai zice, cu mândrie și cu o anume nostalgie, că aici, în buricul târgului e și buricul pământului (un fel de km zero), sub icoana închinată Sf. Grigore, Luminătorul, acest apostol al armenilor. Și înțeleg să mai aduc un argument în sprijinul acestei afirmații: în incinta acestei biserici, lângă altar, se află Capela Învierii (învierea reprezentând, în fapt, miezul credinței creștine), ce adăpostește, din câte se spune, un tablou deosebit – după unii realizat personal de către pictorul flamand Peter Paul Rubens, iar după alții de către un ucenic al acestuia, dar cu siguranță în atelierul Marelui Rubens – intitulat „Coborârea lui Iisus de pe Cruce”, comunitatea armenească intrând, se pare, în posesia acestuia din mărinimia Împăratului Francisc I, ca semn de prețuire și de mulțumire pentru serviciile făcute imperiului ( a fost vorba de un împrumut acordat visteriei imperiale la ceasul de cumpănă al unui cumplit război), acesta acordând comunității armenești din Gherla privilegiul de a-și alege un tablou din Galeria Imperială din Viena. Și mă rezum doar la aceste informații însoțite de câteva fotografii fiindcă, după umila mea părere, acest lăcaș de cult merită, cu prisosință, un material separat și mult mai detaliat.
Deasupra și alăturat turlelor secundare, de seculară strajă și cu ochii în patru la cine intră în catedrală stau Sfinții Apostoli Petru și Pavel, deținătorii de cheie, respectiv de carte.
Vizavi de catedrală ne întâmpină, încă, fosta casă parohială armeană, ce poartă pe creștet, pecetea sculptată – și colorată – a Sfintei Treimi, iar pe o stradă alăturată, una în fața celeilalte, ne așteaptă și cele două case închinate Sf. Cecilia, ocrotitoarea familiei. Mă întreb, doar retoric și fără vreun subînțeles, cum arătau pe timpuri aceste străzi, când nu erau împânzite cu stâlpi (din care atârnă astăzi nenumărate cabluri) și nici sufocate de atâtea mașini parcate. Și la fel îmi pun întrebarea dacă infrastructura de utilități n-ar putea fi coborâtă în subteran, prin accesarea de fonduri europene în acest sens; dacă, cu înțelegerea celor implicați, intrarea cu mijloacele auto, măcar pe două-trei străzi purtătoare de bijuterii arhitectonice, ar fi permisă numai riveranilor, cu regula și pentru aceștia de a-și parca autoturismele în curțile interioare; dacă fațadele acestor clădiri (mobila din sufrageria comunității, cum obișnuiesc să spună cei de la Petrus Italus Trust – asociația ce derulează proiectul intitulat „Ambulanța pentru Monumente”) ar fi integral și corespunzător renovate, făcând uz și de instituția „asociațiunea în participațiune”, ce poate deschide calea unui parteneriat public-privat.
O clădire reprezentativă a stilului baroc gherlean este Casa Karacsony, în care se află, deocamdată, muzeul orașului, edificiu ridicat de un armean foarte avut (în actele vremii fiind trecută, de fiecare dată, mențiunea „cel bogat”), pe numele său adevărat Șnorchian, românizat în Crăciun (pe perioada șederii în Moldova) și preschimbat de către maghiari, după ce a trecut munții în Ardeal, în Karacsony (sau Karatsony), în toate limbile având însă unul și același înțeles. Despre amănuntele arhitectonice deosebite ale acestei clădiri nu sunt în măsură să mă exprim, în schimb consider util să consemnez că această familie a dat orașului trei primari destoinici și pe deplin dedicați binelui obștesc: Deodat, Kristof și Miklos, iar Emanuel a rămas în filele istoriei locale ca armeanul ce a întemeiat Fundația Karastony, ce a construit și a asigurat funcționarea primei case de îngrijire a bătrânilor.
La câțiva pași distanță, pe aceeași stradă, se află o poartă – și o portiță – monumentală, un exemplu elocvent al măiestriei meșterilor în piatră din perioada barocă, peste tot întâlnind coloane și inedite sculpturi încastrate în ziduri.
Ce atrage imediat atenția în municipiul Gherla sunt ancadramentele de piatră ale ferestrelor deschise în fațadele principale (din bogatul catalog de fronton enumerând exemplificativ: scoici inedite, frunze împletite, șiraguri de inflorescențe și diverse coșuri cu flori, cununi de spice, vrejuri vegetale stilizate…), multe dintre ele purtând și grilaje de fier ingenios lucrate.
Totodată, în centrul vechi dăm și peste medalioane cu portrete, picturi cu proprietăresele ce de multă vreme au plecat dintre noi, inclusiv însemne heraldice.
În chip deosebit am luat aminte și la clădirea Capelei Greco-Catolică a Femeilor Mirofore (Mironosițe), fără a mă hazarda să tălmăcesc înțelesul sculpturilor de pe fațada edificiului.
Pe „tortul arhitecturii gherlene”, la loc de cinste stă și Casa Laszlofyy (în armeană Vasilian), aflată peste drum de „femeile mirofore”, ce a fost ridicată în anul 1747 și pe a cărei poartă monumentală sunt așezate trei bizare busturi de turci, precum și un blazon nobiliar complicat, această construcție fiind recent renovată, reprimind semeția și strălucirea de altădată.
Și fiindcă se apropie, cu pași repezi, marele praznic al creștinătății, țin să închei în limba armeană: „Hristos haryav i merelotz ! ” (Hristos a înviat !), urmat, bineînțeles, de răspunsul cuvenit: „Orhnyal e harouthyoune Hristosi ! (Binecuvântată fie Învierea lui Hristos !), cu scuzele de rigoare pentru orice eroare strecurată în această scriitură.