În România, după anul 1989, odată înlăturată stavila dictaturii comuniste, a explodat numărul dosarelor înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești. Porțile tribunalelor au fost luate cu asalt de un popor mânat de o avidă dorință de dreptate. În anii tulburi ce au urmat, câștigarea dreptului de a ne judeca pentru orice (era la mare modă calomnia, de pildă) și trecerea treptată, ezitantă și cu dese poticniri, spre lumea nouă a economiei de piață și a proprietății private au înflăcărat pornirile procesuale. Această poftă populară, de natură juridică, a fost puternică și de nestăpânit, explicabilă întrucâtva, după decenii de teamă și tăcere, fiind facilitată de o legislație incompletă, inconsecventă și incoerentă.
Ani în șir „s-a trăit și s-a murit” în justiție cu speranța că avalanșa de dosare e rodul unui avânt procesual de moment, trecător, ce va fi cândva și cumva depășit, pentru a se putea reintra iarăși în starea de normalitate judiciară, în făgașul unei rezonabile încărcături de dosare alocate unui judecător. În zadar s-au așteptat vremuri mai bune, căci atunci când apele s-au limpezit și s-au liniștit, cât de cât, s-a trecut la experimentele de revoluționare a codurilor și la o intensificare a procesului legislativ, cu efecte imediate și inimaginabile pe supradimensionarea tărâmului judiciar.
Persoanele care n-au pășit niciodată în „Sala pașilor pierduți” trăiesc cu impresia că unui judecător i se alocă spre soluționare un singur dosar, pe care acesta îl studiază îndelung și aprofundat, administrează fără grabă probatoriul, ascultă pledoariile finale în integritatea lor, și numai după pronunțarea soluției adoptate și redactarea hotărârii, i se dă un alt dosar spre rezolvare, așa cum ar fi normal și firesc să fie și cum de fapt se și întâmplă în țările civilizate, unde legislația e simplă și stabilă, iar medierea constituie un sorb judiciar semnificativ, ce asigură degrevarea instanțelor de un număr însemnat de cauze.
În schimb, cel care a intră într-o sală de judecată este neplăcut surprins de senzația de stup și de lunga listă a cauzelor de soluționat la termenul respectiv, de ritmul rapid în care se derulează ședința (în pofida acestui fapt se prelungește adeseori până la ore târzii) și de stadiul diferit ale proceselor: unele cauze se amână, cu sau fără discuții, în timp ce altele sunt în faza probatorie ori a dezbaterii fondului, discuțiile fiind limitate în timp datorită zecilor de dosare ce urmează a fi strigate în aceeași zi.
Prea puțini știu însă că rolul judiciar al unui judecător se compune din sute de dosare ce îi sunt încredințate simultan, distribuite pe ședințele de judecată fixate de-a lungul lunilor următoare (sau chiar ani) și că săptămâna de lucru a unui judecător conține două zile pentru pregătirea ședinței în care urmează a participa, una este alocată pentru a intra în sala de judecată, iar celelalte două pentru deliberare și scrierea pe scurt a soluției, motivarea hotărârilor fiind adesea făcută la sfârșit de săptămână, la birou sau acasă.
De parcă numărul insuficient de judecători nu ar fi fost destul de împovărător, raportat la potopul permanent de procese abătut asupra instanțelor de judecată, nu o dată am auzit spunându-se cu emfază: „ștacheta de acces în justiţie nu poate fi lăsată mai jos”, fără însă ca autorii afirmației să se pună în locul celor de la instanțele ale căror scheme de personal sunt neajustate la realitate şi niciodată integral ocupate.
Sunt peste 25 de ani de când a fost înființat Institutul Național al Magistraturii, dar capacitatea de școlarizare a acestuia nu este nici astăzi situată la un nivel numeric acceptabil, instanțele și parchetele făcând frecvent economii la bugetul de stat în condițiile în care posturile vacante sunt de ordinul zecilor și chiar sutelor la finele fiecărui an.
Atunci când, de exemplu, sunt scoase la un concurs de intrare în magistratură doar 100 de locuri, și din cei câteva mii de candidați sunt peste 200 care au luat notă de trecere la probele principale, ce atestă cunoştinţele juridice, dar în final sunt declarați admiși numai 60, pe motiv că restul nu ar fi compatibili cu cerinţele profesiei de magistrat, este evident prezentă o problemă în ceea ce priveşte accesul în justiţie, mai ales că uneori, un asemenea candidat respins pe acest motiv, peste doar șase luni este considerat corespunzător.
În justiție, de trei decenii se improvizează, fără a se avea o viziune clară şi o strategie precisă, recurgându-se adesea pentru supraviețuire la o soluție alternativă: intrarea directă în magistratură, din rândurile celor care au fost înainte avocaţi sau juriști ori polițiști și care sunt apoi „legaţi de glie” timp de 3 ani, departe de casă, într-o practică cu iz de ev mediu.
În aceste circumstanțe concrete, judecătoria a fost și rămâne un fel de purgatoriu al justiţiei române: volumul de muncă este uriaș, schema de personal nu este adecvat dimensionată, locurile vacante sunt multe şi pentru perioade relativ lungi de timp și nu există nici un fel de partaj de competență, pe materii. Prin urmare, cei de la fundamentul sistemului judiciar judecă mult şi de toate, la limita sacrificiului, în condiţii improprii, suplinind absenţa absolvenților de drept foarte bine pregătiţi, dar care n-au putut intra în profesia de magistrat, pentru că ştacheta a fost ţinută ca o flamură falsă, ridicol ridicată.
Referitor la necesitatea delimitării competenței pe câteva domenii distincte ale dreptului, deși o serie de acte normative fac referire expresă la înființarea de instanțe specializate, nu s-au aflat nici acum fonduri pentru realizarea acestui deziderat. Dacă în cadrul urmăririi penale s-a reușit o anume specializare (unei instituții i s-au alocat infracțiunile de corupție, alteia i s-au acordat infracțiunile de crimă organizată, iar celei de a treia tot ce a mai rămas), activitatea de judecată în materie infracțională revine acelorași judecători. Nu există instanțe penale separate și nici tribunale specializate de dreptul muncii sau de dreptul familiei, de insolvență sau de drept comercial, de achiziții publice sau de contencios administrativ.
E de notorietate faptul că în nici un domeniu de activitate nu se poate atinge un prag de excelență dacă toți salariații fac de toate. Tocmai de aceea s-a instaurat o specializare strictă în corpul profesoral și medical, și din același motiv politehnica e astăzi precis partajată, iar institutele de cercetări activează pe segmente diferite. Doar în justiție specializarea a rămas la stadiul de vis frumos, spulberat de ignoranța sau indiferența politicului ce tinde să creadă că reducerea termenelor procedurale și înăsprirea sancțiunilor aplicabile judecătorilor este îndeajuns pentru realizarea exigențelor unei justiții moderne.