Principiul latin „Nemo censetur ignorare legem” exprimă ideea că nimeni nu poate invoca ignoranța sau eroarea de drept în apărarea sa, ceea ce înseamnă că necunoașterea legii sau cunoașterea greșită a legii nu înlătură obligația persoanelor de a se conforma legii și de a răspunde pentru încălcarea ei, cum clar statuează și art 1 alin. 5 din Constituție: „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
Se presupune așadar că fiecare dintre noi suntem la curent cu toată legislația în vigoare. Chiar dacă este o presupunere absurdă, ilogică, în condițiile în care la finele anului 2019, în România, erau în vigoare aproape 7000 de legi, aproximativ 1000 de ordonanțe de guvern și peste 2000 de ordonanțe de urgență, prezumția de cunoaștere a actelor normative este singura cale pentru întronarea domniei legii într-un stat de drept și o societate democratică.
Problema reală care se pune este dacă statul oferă cadrul optim de cunoaștere a legilor de către cetățenii săi.
O primă chestiune este legată de organul legiuitor, căci avem un parlament extrem de prolific (numărul de inițiative legislative fiind un motiv de mare mândrie pentru senatori și deputați), iar guvernul are prostul obicei de a face abuz de ordonanțe. Rezultatul este evident: o stare de efervescență legislativă.
Cicero atrăgea atenția: „Mai multe legi, mai puțină dreptate”, Tacit consemna: „Cu cât statul este mai corupt cu atât va emite mai multe legi”, iar Montesquieu completa: „Legile inutile slăbesc puterea legilor necesare”.
Cu toate acestea, noi nu putem pricepe că nu cantitatea contează, ci calitatea unei legi, statornicia și predictibilitatea ei. O legislație stufoasă și schimbătoare e un semn de slăbiciune statală și un simptom de țară subdezvoltată. Doar legile simple, solide și statornice sunt de natură să asigure un climat curat, de stabilitate și ordine socială. Într-un hățiș legislativ (să nu-i spun haos), în care legile emise pe bandă rulantă nu sunt armonizate și suferă sute de modificări, după „știința și putința” fiecărui potentat politic (legile fiscale fiind un exemplu elocvent), un om obișnuit n-are cum să se descurce onorabil.
Codul lui Cuza a rezistat pe reduta timpului aproape 150 de ani (1865-2011). A fost un cod civil luminat, lămurit pe deplin și pe care inclusiv comuniștii l-au respectat, dar pe care l-am dat deoparte fără regrete. Suntem dominați de dorința de înnoire legislativă, în timp ce americanii fac caz, pe bună-dreptate, de vechimea unei legi, conferind totodată practicii judiciare rolul de izvor de drept.
Pe de altă parte, o lege nouă, odată ce a intrat în vigoare, indiferent cât de prost a fost concepută și câtă practică judiciară neunitară generează, trebuie lăsată în pace patru ani, pentru a-și produce efectele, iar corecțiile să fie fidel făcute conform concluziilor trase de cei care o aplică, și mai ales ale magistraților care s-au confruntat cu interpretarea ei. Puterile statului, pe bună-dreptate sunt separate, dar asta nu exclude o colaborare cinstită, nu înseamnă o grănițuire cu ziduri, tranșee și sârmă ghimpată, aruncându-se apoi vina dintr-o parte în alta.
Deși îi revine sarcina de a sistematiza, unifica și coordona întreaga legislație și care ar trebui constituit din juriștii cei mai de seamă ai țării, Consiliului Legislativ i se cere doar formal un aviz consultativ pe proiectele de acte normative, scrise pe genunchi de tot felul de inițiatori fără studii juridice. Nici juriștii legislativului și executivului nu prea sunt luați în seamă. Numai așa se explică faptul că s-a dispus înlăturarea drastică a dreptului de deplasare al persoanelor pe calea unei ordonanțe, deși art. 53 alin. 1 din Constituție rostește limpede că exercițiul unor drepturi sau libertăți poate fi restrâns numai prin lege, iar în final s-a aruncat anatema pe Curtea Constituțională pentru caracterul anulabil al amenzilor contravenționale aplicate în perioada stării de urgență. Și nu e singura gafă legislativă monumentală, lista lungă și lată evidențiind diletantism, improvizație, sau chiar interes.
Și diseminarea legislației este deficitară. Marea majoritate a oamenilor nu au văzut în viața lor un Monitor Oficial, ghidându-se după frânturile auzite de la unii sau de la alții despre un anume drept și corelativa sa obligație. În școli nu se realizează o educație juridică elementară, iar posturile publice de radio și televiziune nu au emisiuni specializate în prezentarea sumară a legislației în materie de familie, instituirea de ipoteci, realizarea de construcții, înființarea de societăți și așa mai departe. În loc să dăm partidelor politice milioane de euro pentru a împrăștia fascicule electorale, cu promisiuni ce rămân în mare parte neonorate, banii i-am putea folosi pe broșuri legislative trimise cetățenilor prin poștă, căci tot se va găsi cineva să le citească.
Legiuitorul care vrea cu tot dinadinsul să fie original (să nu zic excentric și extravagant), să creeze ceva nou, neobișnuit, ieșit din comun și fără a folosi vreun model, se comportă ca un om care nu ia aminte la învățămintele înaintașilor și la experiențele semenilor, ci caută să învețe exclusiv doar din greșelile sale.
Suntem de peste 10 ani în Uniunea Europeană, avem de unde să ne inspirăm legislativ, dar nu o facem dintr-un orgoliu așa-zis național. Dacă dincolo de hotare, când depășim viteza regulamentară de deplasare a autovehiculului, cunoaștem din start întinderea valorică a amenzii pe care o avem de plată, fiind așezată pe o grilă ascendentă, din 5 în 5 sau din 10 în 10 km, peste viteza regulamentară, la noi în țară amenda contravențională este situată între o limită minimă și o limită maximă, sau avertisment, oferind loc de dus-întors pentru arbitrar și abuz. Sunt și domenii în care legislația națională nu a fost încă aliniată la standardele europene, fiind constatate derapaje de curțile internaționale de justiție în materia retrocedării proprietăților ilegal confiscate, în materia taxelor de poluare, în materia drepturilor cuvenite persoanelor ce ispășesc pedepse privative de libertate …
Nici astăzi, când vedem că în alte țări, pe care ar trebui să le avem ca model de urmat, s-a hotărât anularea examenelor de evaluare națională și de bacalaureat, dat fiind pandemia ce și-a întins aripile peste întreaga lume, la noi se insistă în organizarea lor, cu uriașe costuri, dintr-un singur motiv: pentru a nu defavoriza pe cei care timp de patru ani au neglijat învățătura și s-au târât printre medii de 5 sau 6, dar au primit îndelungi meditații la materiile care contează. Chiar dacă am trece cu vederea faptul că un asemenea concurs s-ar putea rezuma la o evaluare a culturii generale dobândite pe parcursul ciclului școlar, fără note sau calificative, ci doar cu stabilirea unui prag care să facă diferența între admis și respins (instituindu-se astfel un binemeritat climat de egalitate între profesori și de echitate între materiile școlare), rămâne riscul de a fi comisă o vădită injustețe, chiar dacă s-ar întâmpla doar într-un singur caz, prin împiedicarea intrării la concurs a unui candidat care are în dimineața concursului, din diverse cauze, o temperatură corporală mai ridicată. În țările civilizate, pentru a exclude riscul de îmbolnăvire și pentru a evita o asemenea posibilitate de nedreptate, s-a optat pentru calea corectă (admiterea la liceu și la facultate realizându-se pe baza mediei obținute în cei patru ani de studiu), numai la noi e altfel, căci vrem neapărat să fim originali și mai catolici decât papa.
Recent, înmormântarea unui înalt prelat, pe de o parte mi-a relevat că egalitatea în fața legii rămâne adeseori la stadiul de simplu deziderat, iar pe de altă parte mi-a amintit o vorbă veche: „Legea e ca o barieră, cățeii caută să treacă pe dedesubt, dulăii încearcă să sară pe deasupra, doar boii se opresc cuminți în fața ei”. Aș schimba finalul, pentru că e înjositor pentru cei care și-au înmormântat părinții în ziua în care au murit și poate chiar în absența nepoților, pentru că depășeau numărul stupid de opt persoane, și aș spune că în fața legii se pleacă cu smerenie doar bunul-simț.