E de notorietate că părerea despre ceva – sau despre cineva – diferă „de la om la pom”, în raport de experiența și de educația emitentului. Dacă unii văd lucrurile în alb-negru (putând fi etichetați simpliști și superficiali), alții le deslușesc nuanțat (ori chiar viu colorat), cu riscul recunoscut de a cădea cu toții în același „păcat” : al încadrării lor, stricte și riguroase, fie la plus, fie la minus, deși părțile pozitive și negative sunt amestecate, în doze diferite, în oricare element sau eveniment.
De asemenea, e îndeobște cunoscut că în una și aceeași imagine, fiecare om vede și se încrede în câte ceva, cel mai probabil diferit, după imaginația, înclinația și dispoziția sufletească a fiecărui observator. Plecând de la această premisă, este clar că și instituțiile judiciare sunt percepute deosebit, căci într-un fel se văd lucrurile din interiorul sistemului, și în cu totul altul din exterior. Și cum adevărul, ca în toate cazurile, este dosit undeva la mijloc, consider că n-ar fi tocmai lipsit de sens ca în procesul de formare profesională a oamenilor legii să fie prezentate și opiniile despre justiție exprimate de marii scriitori ai lumii. Pentru a-mi argumenta afirmația, din capodopera literară „Comedia umană” – o colecție impresionantă de romane și povestiri interconectate ce ilustrează, în mod aprofundat, societatea franceză – am ales astăzi câteva fragmente ce mi se par de acută actualitate:
Un prim paradox relevat de Balzac este incapacitatea legilor de a asigura un tratament judiciar egal și unitar: „ Legile sunt o pânză de păianjen prin care muștele trec și în care cele mici se prind. ” – Banca Nucingen, Comedia umană, Honore de Balzac. În cugetarea scriitorului există un vădit sâmbure de adevăr, căci infracțiunile săvârșite de „gulerele-albe” sunt mult mai greu de de dovedit (fiind comise prin persoane interpuse, tehnici și metode complicate de acțiune și de ascundere a rezultatului…), iar pe deasupra își permit să angajeze ca apărători pe cei mai destoinici avocați.
O altă curiozitate constă în atitudinea adoptată de societate față de fărădelegi și față de costurile inerente înfăptuirii justiției: „ Dacă ai nefericirea să șterpelești un lucru de nimic, te arată lumea cu degetul în piața Palatului de Justiție, ca pe o ciudățenie. Dacă furi însă un milion, ești socotit în saloane drept o încarnare a virtuții. Și ca să menținem această morală cheltuim treizeci de milioane pe an cu Jandarmeria și Justiția… Nostimă treabă! ” – Moș Goriot, Comedia umană, Honore de Balzac. Personal, mi-a fost dat să aud, în vreo două rânduri, o serie de cuvinte apreciative la adresa celor care au prejudiciat masiv statul, invocându-se faptul că și statul e mai mereu cu mâna în buzunarul oamenilor.
Dragostea nativă de dreptate: „ Avem în noi un sentiment a ceea ce este drept, fie că e vorba de omul cel mai civilizat, fie de cel mai sălbatic, care nu ne permite să ne bucurăm în tihnă de bunurile dobândite pe căi necinstite după legile societății în care trăim, pentru că societățile bine orânduite sunt făurite chiar după ordinea impusă de Dumnezeu lumilor. ” – Ursule Mirouet, Comedia umană, Honore de Balzac
Excesul legislativ și prezumata cunoaștere a legii : „ Nimic nu e mai puțin cunoscut decât tocmai ceea ce ar trebui să cunoască toată lumea: LEGEA ! (…) Morala, tinere, începe o dată cu legea, zise preotul. Dacă n-ar fi vorba decât de religie, legile ar fi de prisos: popoarele religioase au legi puține. Deasupra legii civile se află legea politică. ” – Iluzii pierdute, Comedia umană, Honore de Balzac
Culpabila tentație de a complica chestiunea prejudicială, de a culege un amalgam de amănunte prin folosirea tuturor punctelor și prismelor de perspectivă, pierzând din vedere – în acest hățiș croit ad-hoc – tocmai esența și firul roșu al cauzei deduse judecății : „ Luați seama, așadar, la oamenii cu experiență cum sunt avocații, judecătorii, preoții, și veți vedea că aceștia acordă o mare însemnătate lucrurilor simple și obișnuite. Se spune despre ei că sunt tipicari. (…) De câte ori nerozii, pentru a se scuza în proprii lor ochi, sau ai altora, nu exclamă – Cât era de simplu : nimeni nu s-ar fi gândit! ” – Pescuitoarea în ape tulburi, Comedia umană, Honore de Balzac
Despre zicala „ câți juriști, atâtea păreri” și despre dificultatea realizării revirimentului judiciar și a unei practici judiciare unitare: „ Nu face parte din imbecilii care țin la opiniile lor. (…) Cine se laudă că nu și-a schimbat niciodată părerea își ia sarcina de a umbla toată viața în linie dreaptă și este un nerod care crede în infailibilitate. Nu există principii, există numai evenimente; nu există legi, există numai împrejurări. (…) Dacă ar exista principii și legi fixe, popoarele nu le-ar schimba cum schimbăm noi cămășile. Individul nu este obligat să fie mai înțelept decât întreaga nație. (…) Voi rămâne și eu neclintit în opinia mea numai în ziua când voi găsi trei capete care să gândească la fel în privința aplicării unui principiu, dar până atunci trebuie să aștept mult și bine! Nu poți găsi nici chiar în tribunale trei judecători care să aibă aceeași părere asupra unui articol de lege. ” – Moș Goriot, Comedia umană, Honore de Balzac. În același sens: „ Nu vreau să-i contrazic pe filosofi și nici pe oamenii legii, căci sunt ei în stare să se contrazică și singuri. ” – Memoriile a două tinere căsătorite, Comedia umană, Honore de Balzac
Traiul în miezul răului: „ Există în societatea noastră trei oameni- preotul, medicul și omul legii, care nu pot să nutrească stimă față de lumea asta. (…) Cel mai nefericit dintre toți este avocatul. Când omul se duce la preot e îmboldit de căință, de remușcări, de credințe care-l fac vrednic de luare-aminte, care-l înalță și aduc mângâiere în sufletul duhovnicului. (…) Dar noi, avocații, vedem repetându-se aceleași porniri ale răului, nimic nu le îndreaptă… Câte lucruri n-am văzut în meseria mea. (…) Nu pot să-ți spun tot ce am văzut. ” – Colonelul Chabert, Comedia umană, Honore de Balzac
Avocatul abil, chiar dacă aparent versatil: „ – Precum spui, dragul meu! încuviință Crottat. Voi, avocații, aveți uneori vederea clară, deși lumea vă acuză că pledați la fel de bine și pentru, și contra.” – Colonelul Chabert, Comedia umană, Honore de Balzac
Feluritele stiluri de pledare la bară: „ La Paris, zise Blondet, nu există decât două categorii de avocați cu procedura: avocatul cinstit, care nu iese din litera legii, nu tărăgănează procesele, nu aleargă după afaceri, nu scapă nimic din vedere, își sfătuiește clienții cu bună-credință și-i convinge să cadă la învoială în chestiunile îndoielnice… Apoi există avocatul lihnit de foame, care acceptă orice numai să scoată un ban; care ar fi în stare să învrăjbească nu numai doi-trei inși între ei, ci lumea-ntreagă; gata să asigure câștig de cauză unui escroc împotriva unui om cinstit, dacă, din întâmplare, omul cinstit a uitat să îndeplinească vreo formalitate. ” – Banca Nucingen, Comedia umană, Honore de Balzac
Permanent e pericolul ca judecătorul să vadă doar dosarul, doar speța de dezlegat, nu și omul din spatele lor : „ Privirea lui avea o expresie de stoicism, peste care un magistrat n-ar fi trebuit să treacă prea ușor; dar de îndată ce un om ajunge pe mâinile justiției, el nu mai este decât o ființă morală, o chestiune de drept sau de fapt, așa cum în ochii statisticienilor devine o cifră. ” – Colonelul Chabert, Comedia umană, Honore de Balzac
Prăpastia dintre cuvintele magistrat și magistral: „ Magistrații… ce caută nutrețul prin pajiștile judiciare, deosebesc într-o cauză două elemente: dreptul și dreptatea. Dreptatea rezultă din fapte, dreptul este aplicarea principiilor la fapte. Cineva poate de bună seamă să aibă dreptate și, totuși, el să piardă în fața justiției, fără ca judecătorul să poată fi cu nimic învinovățit. Între conștiință și fapt se cască o prăpastie de rațiuni hotărâtoare necunoscute judecătorului, rațiuni ce duc la osândirea sau legitimarea unui anume fapt. Magistratul nu e un Dumnezeu, datoria lui este să cumpănească faptele cu principiile și să judece, folosindu-se de o unitate de măsură determinată, o serie de spețe de o infinită varietate. Dacă, spre a putea da sentințe drepte, judele ar avea puterea să scruteze conștiințele și să descurce pricinile, atunci fiecare judecător ar fi un om mare. ” – Punerea sub interdicție, Comedia umană, Honore de Balzac
Competențe procedurale și restricții deontologice: „ – Judecătorii, doamnă, reluă Popinot, sunt îndeobște neîncrezători, ba chiar sunt plătiți să fie astfel, și eu unul sunt neîncrezător. (…) Magistratul însă aparține tuturora; el trebuie să cunoască și să cumpănească totul. (…) Gazetarii pot spune și presupune orice, dar nouă demnitatea nu ne îngăduie nici măcar să răspundem. ”- Punerea sub interdicție, Comedia umană, Honore de Balzac
Atunci când nu devenirea ( și dezvoltarea) profesională constituie ținta, ci promovarea: „ Avansarea ! Iată cuvântul cumplit, gândul care în zilele noastre face dintr-un magistrat un funcționar. Odinioară magistratul devenea deîndată tot ce trebuia să devină. (…) în sfârșit, magistrații doresc să se evidențieze spre a fi avansați, cum ești avansat în armată sau în administrație. Acest gând, chiar dacă nu micșorează independența magistratului, e prea cunoscut și prea firesc, își vădește prea mult urmările, pentru ca magistratura să nu piardă din măreția ei în fața opiniei publice. Leafa plătită de stat face din preot și din magistrați niște slujbași. Gradele ce pot fi câștigate dau frâu liber ambiției; ambiția naște complezențe față de cei de la putere; apoi egalitarismul modern pune pe judecător și pe justițiabil pe aceeași treaptă a societății. Astfel au pierdut din trăinicia lor în veacul al nouăsprezecelea, în care pretindem că am propășit în toate privințele, cei doi stâlpi ai oricărei ordini sociale : Religia și Justiția. ” – Strălucirea și suferințele curtezanelor, Comedia umană, Honore de Balzac
Ambiția de a accede cât mai sus și cât mai iute : „ Judecătorii și funcționarii regelui, siliți să-și înceapă cariera în provincie, unde clocotesc ambițiile judiciare, nu văd la început altceva decât Parisul; toți doresc să strălucească pe această importantă scenă, unde se dezbat marile cauze politice, unde magistratura vine în contact cu interesele arzătoare ale societății. Dar acest rai al slujitorilor justiției primește în sânul luii prea puțini aleși și nouă zecimi dintre magistrați trebuie, mai curând sau mai târziu, să-și găsească un rost definitiv în provincie. Astfel, orice tribunal sau orice Curte de provincie cuprinde două categorii bine conturate: cea a ambițioșilor care au încetat să mai nădăjduiască și se mulțumesc cu exagerata considerație care se acordă în provincie magistraturii, sau pe care îi toropește o viață tihnită; apoi cealaltă parte, cea a tinerilor și a talentelor adevărate, a căror voință de a parveni nu este micșorată de nici o dezamăgire, sau pe care setea de parvenire îi stimulează neîncetat, dându-le un fel de fanatism al sacerdoțiului lor.” – Salonul cu vechituri, Comedia umană, Honore de Balzac
Impactul emoțional al întâlnirii cu justiția și impresiile culese, la cald, de pe holurile tribunalului: „ Pentru oamenii care iau în serios societatea, aparatul judiciar reprezintă ceva grav și măreț. Instituțiile depind în întregime de sentimentele pe care oamenii le leagă de ele și de prestigiul cu care gândul lor le îmbracă. (…) Hrănit cu idei religioase, Birotteau privea Justiția așa cum ar trebui ea să apară în ochii oamenilor, ca o reprezentare a societății înseși, ca o reflectare augustă a legii acceptată de toți, independentă de forma în care se exprimă. (…) Sunt din ce în ce mai rari oamenii care urcă cu mare emoție scara Curții regale, în vechiul Palat de Justiție din Paris, și fostul negustor era unul dintre aceștia. Puține persoane au remarcat solemnitatea maiestuoasă a acestei scări, așezate parcă dinadins în așa fel încât să producă efect: se află deasupra peristilului exterior care împodobește curtea Palatului, iar ușa sa este în mijlocul unei galerii care duce, la un capăt, în imensa sală a Pașilor-Pierduți, și la celălalt capăt, în Sfânta-Capelă, două monumente care pot face să pară meschin tot ce e în jurul lor. ” – Istoria măririi și decăderii lui Cesar Birotteau, Comedia umană, Honore de Balzac
Perpetua evoluție a legislației, cu succesive incriminări și dezincriminări, în acord cu mersul mentalităților: „ Mănăstirea sau moartea, în aceasta constă toată vechea legislație. Mai târziu, moravurile au modificat legile, ca întotdeauna. (…) Astăzi, acolo unde Biserica nu mai impune femeii vinovate decât o sinceră căință, societatea se mulțumește cu o stigmatizare în locul unei pedepse grave. Legea le mai pedepsește întrucâtva pe vinovate dar nu le mai sperie. Pe scurt, există două morale: morala Lumii și morala Codului. Acolo unde Codul e slab…, lumea e îndrăzneață și batjocoritoare. Puțini sunt judecătorii care n-ar dori să fi săvârșit ei înșiși delictul împotriva căruia tună și fulgeră, destul de blând de altfel, cu faimoasele lor: având în vedere. (…) Bătrânul domn trase concluzia (…) că legea socială cea mai aproape de perfecțiune este aceea care seamănă cel mai bine cu legea naturii.” – Honorine, Comedia umană, Honore de Balzac
Da, toate-s vechi și noi sunt toate!